poem sub gene

serile de iarnă
pe care le crezusem pierdute
au revenit.
cartofii sunt fierţi, pisoiul s-a instalat pe calorifer
-îi e lene acum să distrugă ceva-
noi stăm şi povestim despre ziua trecută şi ne mirăm unul de altul
(un braţ mută fotoliul spre sobă)
pisoiul se lansează pe orbită aleatoriu
tu spui staaaaaaaaai, nuuuuuuuuu

şi lumea se opreşte cu un mieunat

tranşee 1

Doamne care ai făcut zăpada
care ai făcut baionetele şi bocancii ăştia găuriţi
te rog să te opreşti din făcut
măcar cît îi scriu iubitei scrisoarea asta
frumoasa mea, sper că la tine e cald şi bine
tu eşti singură şi acum te iubesc aşa cum îmi doresc lăsarea la vatră,
la vatra aia unde coacem noi pîine şi nu e război, e doar acasă
aş vrea să mă pălească un glonţ duşman şi să mă trimită ăştia în spatele frontului
să-mi dea medicamente şi o medalie de la patria mîndră de mine
şi apoi tu să mă primeşti la poartă cu o fericire ciungă
dar acum dorul de tine e o rană mare şi pieptul meu e mic.
Doamne, am scris iubitei, acum lasă-i să dea cu tunul

tranşee

Te iubesc , să nu uiţi asta .
Aici e frig şi mă tem că o să fiu norocos, cum spun ceilalţi
Cînd mai moare unul rapid şi nu ştie ce l-a lovit.
Aş vrea să cred că tu ai făcut tranşeele astea, să mă adăpostesc, să-mi fie bine
mi-e frig şi abia pun virgule şi nu ştiu cînd o să înceapă asaltul
şi nu vreau să mor .
Cînd mă gîndesc la tine acum, văd numai pătura aia a noastră
ea îmi ţine de cald cînd închid ochii şi ăştia dau cu tunul şi nu se mai opresc
plouă şi aş vrea să-ţi scriu o poezie, ca şi cum toţi au dispărut
ca şi cum toţi au terminat gloanţele şi se uită miraţi unii la alţii
avem apă în bocanci dar avem o apă mare şi neagră în suflet
şi nu ştim de ce tragem, pe cine omorîm şi cine ne omoară
şi apa aia neagră care curge mereu
te iubesc şi vreau acasă şi vreau să nu mai fie tranşee
vreau să stau cu tine şi să fie cald

Fie ca

Acu nu vreau să fiu cîrcotaş şi să vă stric frumuseţea zilelor ăstora, dar nu am cum să nu remarc, din spirit de viscuproşti, toate locurile comune, sintagmele tocite, rupte, ruginite ori mucegăite ce ne intră pe urechi , pe ochi, pe gură. Acele urări de " fie ca magia" , " fie ca lumina sfîntă", alea cu " belşugul şi cei dragi", pacea revărsată, căldura şi iarăşi luminaaaaaaaa care colindăăăăă cu pace în suflet cu speranţa. Alea cu sănătatea sunt rezonabile, adică e bine, e ok să doreşti sănătate, nici eu nu sunt atît de mîrşav încît să neg asta. Vă doresc la toţi să fiţi sănătoşi, mai ales că a fost un an de caca. Dar staţi, că mai e. Mie mi-a făcut Crăciunul să iradieze pace şi speranţă un anunţ de pe un post tv local. Ştiţi cum e cînd primarii, consilierii, toţi trepăduşii care încă îşi mai doresc un suport electoral în ţara asta care nu mai are nevoie de electori, toţi dau anunţuri, că poate poate îi mai bagă vreun telespectator beat în seamă. Deci hai s-o dau că prea o ţin în mine. Mă pomenesc cu anunţul de la primarul din Frunzăverdeşti, care începe aşa :" Fie ca lumina sfîntă a mesei de Crăciun". Gata, Crăciunul e mai frumos, lumina mai pură, speranţa mai acerbă. Se pare că ne vom întîlni în foarte curînd în lumina sfîntă a sarmalelor şi cîrnaţilor şi tobei şi salatei boeuf şi a ţuiculiţei. Domnule primar de România, te salut!

pentru prieteni

e bine că am prieteni. La bine şi la greu, la urît şi la frumos, la tot ce e pe lumea asta. Îţi rîde inima cînd ştii că cineva se gîndeşte la tine uneori, nu doar la crăciun, nu de ziua ta, ci doar.... uneori. E ca şi cum eşti conectat cu o forţă mare, poate mai mare decît tine.
Noi toţi suntem nişte pîrîuri. Şi e o gravitaţie anume care ne cheamă la întîlnire, să fim un rîu şi apoi vedem noi ce-o fi, spre ce vom curge.
Prietenii sunt acei oameni care au aflat asta

marginea

cînd ea pleacă să facă baie
aud cum se scurg rîuri peste marginea pămîntului

în călătoriile mele am cunoscut oameni
care spun că e rotund
numai că acum navighez cu ea
şi-mi zice că toate se termină undeva
delfinii care ne însoţesc, vînturile care ne bat
şi camera asta ce pluteşte
astea vor curge cu noi, vor cădea cu noi

ea iese de la baie acum
lumea e mai curată cînd ea miroase a şampon şi gel de duş
trebuie să termin poezeaua, scuze

cîrciumă.noiembrie.fotbal

cred că e etapă, o pasă bine plasată
ce ocazie
între blocuri mă aşez la parter la cîrciumă
toamna se pierde cînd e fault
femeia care e departe permite spleenul şi berea
permite o degajare liberă în lumina caldă încă

oraşul meu drag, te văd ca o lovitură din corner
mingea care străpunge plasele tale
ovaţiile ţigării în scrumieră
se termină prima repriză
sper să am un cartier fericit sta sera
nu bate vîntul nu pică frunza nu plouă dar e frig
şi nimeni nu mă cunoaşte aici
un client perfect în tribune
o cauză pierdută pentru terenul de joc
cer nişte răspunsuri şi comentatorul strigă deodată goooooool

de ce nu mă iluminez cînd toţi ceilalţi văd că e gol?

http://vplay.ro/serials/browse.do?sid=588

nu credeam că o să mă mai uit la chestii SF. Am fost fan SF acum mulţi ani. Preferaţii mei erau Frank Herbert şi Asimov. The bestest of all. Apoi mi s-a părut nefolositor pentru ce eram eu atunci.
Ieri am dat peste un serial SF. A avut numai 6 episoade. Pentru că e subversiv, a fost întrerupt. Cît timp poţi să întrerupi oamenii care vor să fie oameni cu ceilalţi oameni?
Am văzut acum cîteva zile un documentar despre insula okinawa, despre cîte specii de platne ciudate erau acolo. Şi totul a fost terminat, ras de pe pămînt, în ultimele zile ale războiului ăluia nenorocit.Natura din insulă s-a regenerat cît de cît
Natura oferă soluţii, SF-ul ăstora oferă şi el.
Noi suntem regenerabili. Conştiinţa noastră la fel. Altfel, am pus-o

poezie? nu

de-acum încolo o să murim cu toţii
toamna se grăbeşte
mîinile pe piept, ca morţii
trăim printre deşte

avem atît de puţin în noi cînd plecăm
şi iarna mai creşte
de ce nu zburăm, de ce nu sunt peşte

de ce mereu nu avem ce să luăm

ea

Trebuie să vă spun că m-am îndrăgostit. E frumoasă, are nişte forme ondulate, e aspră şi blîndă, te topeşti după ea. De aia îi şi zice Topeşti. E de la Tismana, da mai din deal aşa. E o parte din rai la ea acolo şi de aia ea stă ascunsă de mîncătorii de seminţe de la scara blocului, de grătăriştii middle-class de weekend şi de corporatiştii doritori de senzaţii infinite-zimale. E o stare acolo, nepricepută de minte, e o ajungere. E un moment în care zici ca Dumnezeu e mare şi Dumnezeu e mic între două respiraţii. Pe dealurile alea împădurite, înnucite, încastanite, nu mai pare important că exişti, pentru că e mult mai important că există şi tu faci parte din ea, atît cît poţi tu, urcînd, coborînd-o. Ea nu vrea sa fie un munte, să te pună la încercare grea, nu are nevoie de încercările tale, de senzaţiile tari ale depăşirii de sine. Ea doar e acolo şi îţi acceptă pasul obosit şi mintea îngreunată numai să-ţi arate că, în sfîrşit, ai păşit bine, că deja nu mai ai o scuză pentru că nu ştii cum să fii om

toamnă

nu ştiu ce îmi place la toamna asta. Că e recluziunea aia bacoviană, citadină, că e un fel de countdown al anului ?. Că suntem şi noi nişte fructe ale pămîntului sau, mai degrabă, nişte copaci care se adună în sine, sau nişte proşti adunaţi în blocuri şi case îngrămădite într-un oraş no name, pe lumea asta ?
Sau poate ceva oameni care se plimbă prin parc şi culeg, visînd nişte frunze şi se uită cum apune soarele peste chestiile noastre....

Test

Acum cîţiva ani buni, eram la Bucureşti, lucram la o firmă de monitorizare a presei, eu eram responsabil cu presa video. Asta înseamnă că stăteam opt ore cu căştile pe urechi şi mă uitam/ ascultam ştirile şi redactam nişte rapoarte de monitorizare pentru varii clienţi. Mă rog, nu asta e ideea.
Chestia e că într-o iarnă, prin noiembrie aşa, m-am trezit cu o otită. M-a prins la urechea dreaptă şi, cînd credeam că s-a stins, ea s-a extins, de fapt, la urechea stîngă. Era o durere inimaginabilă, era ca şi cum nişte săbii îţi străpungeau creierul pe ambele părţi, prin orificiile auditive. Şi asta în fiecare clipă, zi de zi. Am fost la un terapeut naturist, mi-a facut acupunctură, nu a mers, am fost la medicul alopat, am luat antibiotice- deşi sunt împotriva lor, dar nah- şi iarăşi nu a mers. De sărbători am fost acasă în urbea mea şi starea mea devenise jalnică. Nu mai auzeam aproape deloc. Ţin minte că sora mea se amuza teribil că trebuia să urle în urechea mea de la o distanţă de numai o palmă şi eu abia de distingeam ce zicea, uneori trebuia să repete. Bine,că şi eu eram amuzat, dar situaţia nu prea mă distra . Deci era de rău. Mai ales că-mi vedeam şi jobul periclitat, că deh, doar lucram cu urechile acolo, la monitorizare.
Apoi, după sărbători, reîntors la Bucureşti în aceeaşi stare, într-o după-amiază am purces să fac o vizită unor prieteni. Am luat tramvaiul 16 şi am plecat spre ei, amărît şi surd, cu două săbii în urechi. Îmi contemplam starea mizeră ce dura deja de mai mult de o lună şi nu se ameliora deloc, mă gîndeam că nu-mi pare aşa rău că am surzit, dar că o să-mi lipsescă muzica, nu o să mai ascult niciodată piesele celor de la Yes, simfoniile lui Dvorak şi , cel mai dureros, că nu o să mai pot să-mi cînt piesele mele. Mă lăsasem hurducăit de tramvai, cînd la un stop, pe la Biserica Armenească, văd la parterul unei case înalte, interbelice, o intrare cu o firmă veche deasupra, cum erau alea comuniste : " Asociaţia surzilor din România" sau ceva de genul asta. Şi atunci am luat serios în considerare ideea că va trebui să mă duc să mă înscriu în asociaţia asta, că deh, se părea că deja sunt unul de-al lor.

În momentul ăsta a trebuit să mă izbesc de cruda realitate: Liviu,recunoaşte, ai surzit!

Şi în momentul următor m-am luminat la faţă :
DA, DAR CE LINIŞTEEEE EEEEEEEEEE

pentru prieteni

iubim oameni pe lumea asta. iubim ce vrem să fim, iubim religia pentru că suntem aşa de proşti că lăsăm pe alţii să facă în locul nostru ceea ce trebuie să facem noi pentru sine. Dacă tot murim singuri, măcar să gîndim singuri înainte de asta.Şi dacă iubim oamenii de pe lumea asta le putem pune muzica asta
http://www.youtube.com/watch?v=_Qgf8fYGcmk
e george harrison, cînd iubea şi el oamenii de-aici, de jos

trecere

norii nu ne ating niciodată
ei ştiu că cerul e deasupra lor
ei ştiu că noi respirăm cer
dar nu vor să ne atingă

poate că vrei să zbori dar ei nu se lipesc de tine
poate vrei să-i îmblînzeşti uneori
dar ei au trompe mari şi colţi de fum alb ,
au marşul vîntului

norii mereu trec
să ne lase pe noi noi să respirăm cerul
şi noi mereu trecem
cu ochii spre nori

particule

cerul e un acoperiş
cînd plouă, cade peste mine şi nu mă-ncovoaie
cînd ninge, te vreau aici să-mi ţii cald
cînd fulgeră, mă ascund cu tine în peşteră
şi tună
şi-atunci învăţ rugăciuni

dar cerul e o mare pardoseală
cînd plouă, calc în bălţi în cercuri
cînd ninge, te vreau aici să facem igluuri şi cazemate

norii ne lasă şi sunt cuminţi
doar dacă păşim cu picioarele goale

sigur că fulgeră şi apoi tună
dar acum noi hotărîm ce şi cum

în cărbune

umbrele păsărilor în apă
umbrele pescarilor aplecaţi peste albia secătuită
doar în contur

poţi creiona floarea iubita
dar nu rîul nu vîntul nu fumul ţigării nu ploaia ce vine


aici lîngă apă mă gîndesc
dacă aş fi un pescar aş pescui păsări
să le pricep zborul
aş arunca undiţa în apă

cîrligul să prindă umbra
şi eu aripile

acei

oameni care se gîndesc la tine, care stau şi se întreabă oare ţi-e bine, ce mănînci, cum e la slujbă, ce prietenă ai, dacă e ok cu ea, oameni care suferă cînd tu suferi, se bucură cînd tu te bucuri sau reuşeşti să bucuri lumea cumva.
Ce poţi să le dai? Cu ce daruri să le mulţumeşti?
Nu se poate.
Nimeni, niciodată, nu o să reuşească să rasplătească aşa ceva.

Decît făcînd aceleaşi lucruri care nu sunt lucruri, cele spuse de băiatul ăsta cu ochelari pe nas, lucruri care i se întîmplă zilnic, pentru care nu trebuie să munceşti ci doar să fii.

Acei oameni sunt în mine

biciclisu

dumnezeu e o bicicletă fără far
circulă pe un drum cu gropi
la miezul nopţii
eu pedalez

dumnezeu merge pe lîngă un biciclist
îi ţine ghidonul pe la răscruci
spre dimineaţă.
Reformulez.

viciu

mai am un kil de bere
şi nu mi-e frică de nimic
daţi-mi toată nenorocirea voastră
ochii voştri goi trişti plînşi uscaţi
eu o să-i transform în bere şi ţigări

daţi-mi toate neîmplinirile voastre
toate neiubirile şi lipsa voastră de putere
ele se vor face toate bere şi fum

şi cînd ele vor fi aşa
eu voi fuma şi voi bea
şi voi veţi fi liniştiţi
voi veţi fi ştiiţi


să vă văd ce-o să faceţi
cînd se termină berea
cînd se termină pachetul de ţigări

să vă văd

lumea

e uşor să pleci e greu la început
să nu-ţi mai fie dor viaţă şi lucruri prin care să treci
să nu-ţi mai fie nimic
om animal plantă piatră apă şi foc
toate să se stingă

dar azi au înflorit multe flori
azi teii au deschis miros
şi chestiile astea îţi crapă mintea
că lumea ne închiriază pentru un timp
totul e să ne convină proprietarul

atît voiam să-ţi zic
atît, măi fată

renunţarea

nu cred în renunţare. Aşa cum nu cred că viaţa e o luptă sau un continuu sacrificiu, cum spune taică-miu, cum spun toţi marii înţelepţi ai lumii ăsteia materiale, cei din a căror cauză am ajuns să luptăm şi să ne sacrificăm, pentru a vedea în final că am irosit atîta şi atîta timp, că a trecut viaţa şi că, în ciuda unor realizări făcute cu trudă şi renunţări de tot felul, ceva încă ne lipseşte.
Nu cred în suferinţa psihică pentru simplul motiv că aceasta e o altă dovadă a lipsei noastre de înţelegere a minunii care ni s-a dat, aceea că ne-am născut cu un scop, şi anume acela de a deveni o superbă rotiţă în mecanismul universului, un mic angrenaj fără de care tot acest sistem compus din greieri şi flori, anotimpuri şi galaxii, ar funcţiona mai prost, ar fi mai sărac.

Eu nu ştiu încă modul de a ajunge la această înţelegere, dar mă gîndesc zilnic la el. Nu este un efort, este un simplu fel de a-mi vizualiza existenţa pozitiv , de a observa mintea şi procesele ei şi de a vedea cu adevărat că sunt acel mic angrenaj în care se regăseşte Marele Mecanism invizibil minţii omeneşti dar limpede unui suflet care îşi urmăreşte continuu curăţenia.

Nu cred în renunţare. Pînă la urmă nu ai la ce să renunţi decît la iluziile pe care singur ţi le induci, iluzii de orice natură, pozitive ori maladive, mistice ori depresive.
Cred în abandonare, în contemplarea lumii ăsteia fascinante, în bucuria fiecărei clipe.

Asta îţi tot spuneam şi tu nu ai priceput nimic. Nu ai vrut să pricepi şi ăsta e eşecul meu. Oriunde ai vrut să pleci, ştiu că e mai bine pentru tine, dar nu pentru noi, cei rămaşi aici, pentru că ai renunţat să mişti cu noi lumea asta, să o faci mai frumoasă. Azi îţi cînt piesa asta Atît pot face.

cîntecel

Din toate stelele
Cu-a lor clipocelile
Tu eşti a mea

Cea mai aproape
Cerul să crape
De nu-i aşa

Raza ta-i lanţ
Eu, fără sfanţ,
Ia şi mă leagă

Colo e noaptea
Soarele-n dreapta
La mijloc fragă

Şi cînd ai şti
Că stele mii
Vor să mă ia

Ţipă de dor
Cu rază de-amor
Ca o nuia

Iubita mea mică
Viaţa e frică
Şi lumea-i rea

Lumină-mă, căci
Eu, pîntre crăci,
Te voi vedea

Crăci înflorite
De mine iubite
Să mă cunoşti

Şi du-mă de zor
Ca pe-un covor
Din visul cu proşti
#
Iubita mea mică
Eu sunt o clipă
Şi tu eşti aşa

Numai un soare
Care nu doare
Poate ne-o lua

El să nu ardă
Lumina cea caldă
Ce-o va primi


El sa ne ştie
Prin stele, o mie
Ne va ghici

nimeni

Nimeni nu te iubeşte cînd ştii că eşti iubit
Oamenii trec pe lîngă tine, cîine mort
Ei au nevoie mereu de altceva şi tu
Doar stai acolo prăpădit si neştiut


Nimic din ce se ştie nu va fi iubit
Oamenii au drame şi nu au idee ce e dramatic
Ni se pare că iubim ca să putem exista
şi asta e o scuză ca să murim liniştiţi



O să obosim şi asta ne salvează
Să nu mai putem trage locomotive
Dacă cineva te iubeşte, nu te speria
E un saboteor

efort

nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc că încerc să înţeleg oamenii cu tot backgroundul lor social, familial, psihologic, educaţional şi mă mir cum de nu obosesc- pentru că e un efort să înţelegi şi să fii cît de cît ok cu oamenii ăştia care, văzînd cum eşti, adică un om relativ binevoitor, jovial, blînd chiar, ei văzînd asta , o iau ca pe un semn de slăbiciune de genul " uite încă unul pe care-l putem fraieri uşor şi chiar dacă se prinde , el tot nu se supără", mie, cînd mă gindesc la toate astea, îmi vine să le zic aşa , detaşat : " băi, ştiţi ce? eu îmi bag pl în backgroundul vostru social , cultural, educaţional şi psihologic, sunteţi doar niste nesimţiţi, doar nişte nesimţiţi, marş!
Gata, postarea de răcorire e terminată. Ne cerem scuze pentru acest intermezzo. Vom continua cu poezele frumoase.

poem cu azi

mi-e greu să fiu om azi
ai grijă de mine ca de un stîlp
sau de un copac sau mai bine
lasă-mă o clipă

e bine să taci cum ai deschide o conservă
e linişte şi mănîncă încet
uneori aflu că exist
şi atunci mă bucur sau nu

dar tu ai palme şi pui toate astea între paranteze
îmi iei capul şi spui

ştiu, îţi e greu să fii om azi

morning sun

frumoaso, uite, s-a făcut dimineaţă
nu e important, ţi-am zis doar să ştii
te vei trezi şi eu voi fi lîngă mine
şi neştiut de nimeni voi apăsa play

frumoaso, lumea se-nvîrte-n creuzet singură
adu-ţi o linguriţă şi gustă de vrei
multe lucruri îmi scapă altele se lasă prinse
doar ca să aflu
întind mîna şi ele-s acolo
faptele în sine sunt şi ele nişte lucruri ce curg. Aşa e liniştea
trebuie doar s-o chemi.

e deja dimineaţă aş vrea să dorm
am fumat gîndit băut prea mult
merg la somn

uşor

- Dar cum se face că aţi învăţat aşa de repede italiana?
- Păi m-am dus în Italia şi am stat vreo lună la un om acolo. Aveam, ce-i drept, un dicţionar la mine. Dar am găsit în biblioteca lui "Crimă şi pedeapsă". Şi, cum o citisem de opt ori în ruseşte şi de două ori în română, mi-a fost uşor să o citesc şi in italiană, aşa am învăţat limba cît să mă descurc onorabil.

pentru psihanalişti, cu drag

Azi dimineaţă am avut cel mai scurt vis din viaţa mea. Se făcea că mă uitam, de fapt nu se făcea nimic, doar mă uitam la un raft plin de cărţi din care cîteva , mai înalte , maronii si cu nişte caractere mistice, ieşeau în evidenţă. Iar pe cotorul lor era titlul : CELE 11 PORUNCI ALE PROZEI CUANTICE. Cînd mă trezii, căutai pe net, cine ştie ce carte o fi. Ei bine, nu e. E doar visul meu. Şi eu nici măcar nu scriu proză cuantică şi nici măcar nu există proză cuantică. Poate că, cine ştie, mesajul e că trebuie să mă apuc să dau poruncile , cel 11 mari şi late, pentru ca lumea să înceapă să scrie după nişte noi reguli. Poate că postarea asta nu e pentru psihanalişti, de fapt. Aşa că, prozatori, păzea, vi se pregăteşte ceva!!!!

plimbare

bătrînul orb cu vioara
simţea obrajii cum se răceau încet
norii acoperă soarele, zicea
o să plouă diseară, copile,
acum fii bun, strînge-mi bănuţii

waaar

am vazut ieri un documentar despre primele zile de după al doilea razboi mondial. Toţi fericiţi, toţi scăpaţi de urgie. Apoi, după vreo cîteva luni, tînjeau după război. Spunea o tanti acolo , o londoneză, că înainte îţi ajutai vecinul cum puteai;
acum, cînd găseşti roşii undeva, nu îi zici şi lui de unde le-ai luat, totul devenise foarte individualist.
Oamenii au nevoie de război. Dacă nu e motiv, găsesc ei un cassus belli, o şmecherie acolo. Pe unii îi ţine uniţi, pe alţii divizaţi, dar dacă e război, dacă e o CAUZĂ, atunci e bine. Foarte mulţi oameni , după un război sau altul , şi-au pus întrebarea : ok, şi eu acum CE FAC?
Avem nevoie de conflict, admit. E creator. Dar cît conflict, fratele meu? Cît de creator poţi fi atunci cînd ai nevoie să te simţi aproape de oameni doar pentru că undeva e un război şi tu coalizezi pentru a "înfrînge duşmanul"? Iar cînd duşmanul nu mai există, nu mai ai obiectul muncii. Ce trist, bă, ce trist....