Totalul afișărilor de pagină

vineri, 31 iulie 2009

Magheru şi ideal

Acum cîţiva ani , pe cînd lucram în Bucureşti, am ieşit într-o după-amiază de la munci şi am pornit-o agale pe bulevardul magheru înspre unirii. Era soare, era vînt, mă simţeam excelent, era vreme de reflecţii bucuroase. Coboram agale înspre Unirii şi mă gindeam la lume, la prieteni, la ce trebuie făcut în viaţă, la faptul că fiecare om are un ideal spre care se îndreaptă, pentru care face sacrificii, pe care şi-l urmează, etc etc. Şi atunci m-am gîndit la mine : bă, dar eu ce ideal am? Am căutat eu ce am căutat prin minte, prin buzunare, prin rucsac : NICI UN IDEAL!
Nici nu ştii ce mişto a fost ! Mergeam cu soarele în faţă, cu vîntul bătînd prin plete şi îmi repetam fericit , extrem de fericit, extaziat, asta : EU NU AM NICI UN IDEAL!!! şi rîdeam, rîdeam singur, efectiv rîdeam singur!
Da, mă eliberasem de povara idealurilor, eram singur cu vîntul, am ridicat mîinile în aer lateral şi am zburat spre Piaţa Unirii să iau metroul.
Eu, Liviu, nu am nici un ideal.

folclor 1

Revin cu cîteva perle folclorice :


Mă-ntrebai, dragă, -ntr-o zi
Cine-n lume s-o găsi
Pe noi a ne despărţi.
iată, dealul s-a găsit
Pe noi de ne-a despărţit,
Dealul cel cu rîurele,
Cerul lumei plin de stele,
Oamenii cu vorbe rele.
Între mine şi-ntre tine
E o ţară şi nu-i bine
Între viaţa mea si-a ta
S-au pus oamenii perdea




Trist. Foarte trist. Ruşine lumii !!!!


Sau:

Peste toate satele
îi senin ca laptele
Numai peste satul meu
s-o ridicat un nor greu.
Nu ştiu, noru-i nouros,
Ori bădiţa mînios?


Ori :


Bade, dragostile noastre
Ne-au rămas pustii pe coaste!
Io ieri am fost pe la ele
şi le-am zărit viorele,
Viorele mîndre flori,
Cînd le vezi, bade, să mori;
Viorele, flori adînci,
Cînd le vezi, bade, să plîngi.


Şi asta e mişto de tot :


Bădişor,
depărtişor,
Ce-mi trimiţi atîta dor
Pe pîrîu şi pe izvor,
Pe gurile tuturor;
Trimite-mi mai puţintel,
Dar vin' dumnteata cu el !




Gata. O să revin cu vreo două să-ţi rupă inima. Nu glumesc.

o femeie cu rochie roşie

Acum cîţiva ani, în studenţie, am lucrat o vară la un magazin de papetărie care era în celălalt capăt al oraşului. Dimineaţa plecam de acasă pe jos, făceam cam 20 de minute. Minute pe care le petreceam observînd copacii, vrăbiile, cîinii, oamenii de pe stradă. Era minunat, nici nu ştiam cînd ajungeam la job.
Ciudat e că la un moment dat am văzut că oamenii se uitau la mine cu mare interes. În fiecare dimineaţă mi se părea că plec cu pastă de dinţi pe faţă, din greşeală sau mai ştiu eu cu ce. Pentru că se uitau la mine insistent şi nu ştiam de ce ; asta pînă într-o altă dimineaţă în care mi s-a revelat misterul : eu , de fapt, arătam foarte destins şi zîmbitor în drum spre serviciu, astfel încît păream a fi un turist. Şi e normal ca oamenii, plecînd încruntaţi şi somnoroşi spre slujbe să se mire :" ce caută un turist la ora şapte jumate prin centrul oraşului!"

Acum e vară şi studenţii vin de la facultăţi, relaxaţi după sesiuni, practici, etc. Vin în urbea natală şi au , exact cum aveam eu, o mină foarte destinsă, un aer de turişti.Îi cunoşti că sunt studenţi, că vin dintr-un oraş mare, mai civilizat şi eventual cosmopolit, unde nimeni nu te bagă în seamă pe stradă. Umblă în cete pe străzi, beau prin cîrciumi , discută aprins despre (probabil) un sistem filosofic de avangardă, sunt boemi şi sunt minunaţi, unii îmi sunt chiar prieteni, mi-e foarte drag să mă uit la ei.

Azi dimineaţă, mergînd ca de obicei spre serviciu, la şapte jumate, m-am uitat discret la toţi oamenii de pe stradă.
Din păcate nici unul nu avea aer de turist. Doar tîrziu, pînă să ajung la job, am văzut o femeie scunduţă, cu o rochiţă roşie cu buline, singura care părea mai relaxată un pic. Sau poate că doar îmi observase zîmbetul meu larg şi, mimetic, mi-a răspuns şi ea cu un surîs.

E bine şi-aşa.

joi, 30 iulie 2009

din vremuri imemoriale

asta e un poem care a fost iniţial în româneşte, dar l-am tradus mai demult, ca să vadă lumea. aşa că citeşte :
THE STORY

way back there were he and she
soft and new, loved by the fairies
adored by the evil enemy,
of course,there was the enchanted wood, the magic sword,
a dragon to behead,
but most of all there was a poor hostel room with a bed.
oh, what a bed !!!!!
it was so beautiful, but only to the count of ten
i loved her as a prince and as a beggar
i thought i'd never love again,
becoming fictious in my kingdom's pit
where fiction doesn't hurt, it only makes you drier,
just a little bit...
i put a blanket over me
and dreamt about me writing poetry,
i drank too much to wash my brain,
i blew over the pages , hoping i could mask the pain.
in here i ceased to open yellow letters
from my rusty p.o. box, i broke,
i fought and cut the vacuum
and it grew back around the castle of the joke
i cursed the rotten golden apples,
i killed my windy and beloved, helpless horse,
i blamed it on the karma of my stupid lives,
perhaps it was an old, untold remorse,
as she alone was innocent,a weeping state of art,
and as for me,i was the prince, the dragon,
i was the story with the final chapter torn apart -
i wanted her to write it over,
to get, somehow, a closer look,
i had to love her and i have to love her still -
to keep the story in the book ...

ce frumos !

Mai demult eram fan Osho, pînă să mă dumiresc eu de nişte chestii. Dar azi, fiind într-o dispoziţie plăcută, am dat peste o carte de-a lui în care tratează cazul unui maestru zen pe nume Sosen. Uite un pasaj foarte fain :
"Nu se cunosc prea multe despre el ( Sosen), şi aşa este mai bine, căci istoria nu înregistreză de regulă decît faptele violente. Ea nu păstrează amintirea tăcerii, căci aceasta nu poate fi înregistrată. Toate faptele reţinute de istorie reprezintă tulburări ale stării de linişte. Cînd cineva devine cu adevărat liniştit, el dispare din istorie, căci nu mai face parte integrantă din nebunia de zi cu zi, din agitaţia care poate fi consemnată în scris.". Nu mai pot să comentez decît în manieră microbistă şi să zic : Super tare, frate!!!
Cartea se numeşte " Cartea despre nimic", editura Mix, braşov, 2008.
Nu pot să mă abţin de la a mai cita o chestie. Fii antenă :
Dacă îţi doreşti cu prea multă ardoare să îl vezi pe Krishna cu flautul său, vei sfîrşi prin a-l vedea, dar nu pentru că el chiar se află acolo, ci doar pentru că dorinţa ta l-a proiectat pe ecranul lumii exterioare.(asta cu ecranul lumii e bestială, poezie, frate !). Dacă îţi doreşti cu prea multă ardoare să îl vezi pe Iisus crucificat, vei sfîrşi prin a-l vedea." Gata pentru azi, pa

vineri, 24 iulie 2009

folclor

am dat azi peste o carte, Capodopere ale literaturii populare romanesti, antologie de Al. I. Amzulescu, editura Scrisul romanesc. Eu nu-s asa fan folclor, dar uite aici niste mostre geniale :
Frunzuliţă viorele
la portiţa mîndrei mele
Răsărit-au două stele
dar nu-s stele părăsite,
Ci-s două flori înflorite:
Una-i ea şi una-s eu,
Dorul ei şi dorul meu

sau

Multe stele sunt pe cer
care toate-n ziuă pier
Şi mai mari, şi luminoase
Nu-s ca mîndra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gîndeşti că scrie pe jos


Zi ca nu-i misto....ultimele 2 versuri sunt chiar geniale


sau

Cine n-are dor destul
Mute-şi casa lîngă drum.
Drumul sună, dor se-adună,
Vîntul bate dor departe


sau



Săraci cărările mele
Cum creşte iarba pe ele !
Las să crească, boii-o pască,
Crească cît îs gardurile
Ca s-o bată vînturile
Ca pe mine gîndurile


sau

Doamne, Doamne, mult zic Doamne!
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mînăstire
Şi de nimeni n-are ştire


cam atit pentru azi. daca mai gasesc, iti mai aduc.

joi, 23 iulie 2009

Seeen-zaţioo-naaal !!! 226 !!!

Acum cîteva luni, prin februarie parcă, am fost pentru cîteva zile în bucureşti si am rămas la Valentin peste noapte, care noapte s-a transformat în mai multe nopţi, aşa cum am mai facut de multe ori.
Într-una din dimineţi mă gindesc să-mi vizitez şi alţi prieteni, să fac un mic tur al oraşului cu prieteni, pentru că pentru mine megalopolisul nu e format din clădiri, Magheru , Titan, Eroilor sau Unirii, ci din oameni dragi mie.
Ok, luni dimineaţa îmi iau geaca mea de piele roasă şi plec de la Valentin un pic mahmur – dar numai un pic, aşa - şi iau autobuzul 226 pînă în Romană, să merg la o prietenă de-a mea care lucra pe acolo, pe la un hotel. Frumos.
Mă urc în autobuz, înghesuială, îmi pun căştile, mă ţin de bară, peste cîteva staţii se eliberează un loc în spate - eu, lipsit de scrupule, îl ocup rapid şi îmi continui audiţia de Sigur Ros la căşti. Merveilleux.
La un moment dat, simt pe corp ca un fel de gîdilătură, aşa, într-o parte, pe coaste. Mă mir, zic : Doamne, oi avea ca un fel de vedenii - adică în cazul asta simţenii...
Mă gîndesc : or fi de la mahmureală, crezi ? Neaaahhhh, nu am baut decît puţin, n-are cum...
Mă scarpin şi toată treaba trece. Ok.. Iarăşi mă cufund în muzică, ignorînd peisajul, se mai duc nişte staţii, apare iarăşi gîdilatul.
Băi, ce-o fi ????
Aplic iarăşi nişte scărpinături locale, se rezolvă imediat.
Ajung în sfîrşit la Galeriile Orizont şi pornesc frumos spre hotelul unde lucra prietena mea. Ajung acolo, ne vedem în hol, ne pupăm , ne îmbrăţişăm, că deh, nu ne văzusem demult, hai să stăm jos, pe un fotoliu, să vorbim.
Holul era frumos, stilat, canapele faine, de piele roşie, classy....
Ne aşezăm noi să ne povestim ce s-a mai întîmplat cu noi în anul de cînd nu ne-am văzut, cînd fata se ridică brusc în picioare , se uită la mine, face ochii cît Casa Poporului cu o privire horror, pune mîna la gură şi ţipă : uoaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!
Mă uit şi eu la fel la ea, mă gîndesc : Whaaaaat the... Mă sperii şi eu îmi închipui că oi fi făcut eu ceva, deşi n-am făcut nimic, nu am zis nimic, ce naiba? Cum de reacţionează aşa?
În aceeaşi clipă în care gîndeam chestiile astea se reactivează gîdilatul dar de data asta înspre gît. Întorc gitul spre stînga- de unde venea sursa de interes a fetei şi abia văd, o miime de secundă numai , ceva ieşind de sub gulerul geacăi, căzînd pe fotoliu şi tulind-o pe sub pernele fotoliului.

Da. Era ceva mic, aşa, cam cît o scobitoare. Gri. Şi cu o codiţă tot cît o scobitoare. A făcut un nou ţuşti şi nu l-am mai văzut.

Şi noi am rămas ca proştii uitîndu-ne unul la altul în stare de şoc vreme de un sfert de oră. Am încercat să ne povestim ce s-a mai întîmplat cu noi dar cu greu am reuşit. Spre final am încercat să glumesc un pic, i-am zis fetei : ei, vezi, n-am vrut să vin cu mîna goală .
Era un şoricel.
Intrase pe sub geaca mea şi se speriase , săracul.
Prietena mea, care era în stare de şoc, se temea să nu fi văzut personalul hotelier, că deh, ar fi dat foarte naşpa iar eu îi ziceam : gîndeşte-te numai , că dacă noi am fost aşa de şocaţi, cît de terifiat trebuie să fi fost el ?

Asta s-a întîmplat acum cîteva luni. Acu o lună am fost iarăşi la bucureşti, la Valentin şi, luînd din nou 226 de la staţia lui, nu aveam bilet. Mă simţeam nasol, aş fi luat, dar nu era casă de bilete în zonă. Atunci m-am gîndit la întîmplarea asta şi mi-am spus că dacă prind vreun controlor, i-o povestesc.
A fost o călătorie foarte paşnică.

joi, 16 iulie 2009

poveste

A fost odata un baietel asa, cam de o seama cu tine, care era la gradinita. Era un copil cuminte chiar daca uneori nu putea sa manince tot din farfurie, chiar daca uneori mai spargea cite o cana.
Si baietelul asta pe care il chema Andrei, s-a indragostit intr-o zi de Alexa.
Alexa era o fetita un pic mai mica decit Andrei, dar ceva mai inalta si foarte , foarte frumoasa. Andrei o vedea pe mamica ei dimineata cum o aducea pe fetita la gradinita si cum o tinea de mina si ar fi vrut si el sa o tina de mina dar ii era frica, pentru ca se putea ca mama ei sa-l certe si el era cuminte.
Asa ca statea deoparte si se uita la fetita iar cind ajungea inauntru, in gradinita , incerca sa fie mereu in preajma ei, cind erau la masa si cind se jucau toti copiii, ba chiar intr-o zi i-a dat Alexei un calut din jucariile lui si atunci ea s-a uitat la el frumos si i-a zimbit si
i –a dat si ea o papusa. Andrei nu se juca cu papusile , stia ca asta e treaba fetelor, dar a luat –o si a zis multumesc iar cind au plecat acasa i-a dat papusa fetitei si nu i-a cerut inapoi calutul.
Si asa au inceput baietelul si fetita sa vorbeasca si sa se cunoasca si iti dai seama ce fericire era in ochii lui Andrei cind Alexa venea si ii dadea cite un cub sa puna la castelul lui, ba chiar intr-o zi, cind Alexa i-a dat mai multe cuburi , el i-a luat mina si i-a tinut-o in mina lui, iar fetita s-a uitat in ochii lui si nu a zis nimic, doar a zimbit si asa s-au tinut de mina pina cind a venit doamna educatoare si le-a zis ca nu e frumos.
Andrei era indragostit si tot timpul simtea asa, cum nu mai are aer, nu mai putea sa respire si atunci se ducea la Alexa si ii cerea ei putin aer, iar fetita sufla peste el un picut, peste fata lui si el inchidea ochii si deschidea gura sa intre aerul si se simtea mult mai bine asa.
Iar cind plecau acasa, cind veneau mami lui si mami ei sa ii ia, Alexa stia cind vin si fugea la Andrei sa ii mai dea putin aer, sa aiba si pentru acasa, si Andrei inchidea ochii si deschidea iarasi gura si tinea aerul in gura mai mult timp sperind ca asa il pastreaza dar niciodata nu ii ajungea. Pentru ca Andrei era indragostit si cind esti indragostit se stie ca e mai putin aer in jurul tau pentru ca este mai mult in jurul fetitei de care-ti place.
Niciodata nu fusese Andrei asa de fericit, nici cind Mosu ii adusese masinuta aia teleghidata, nici cind verisorul lui, Costin, a venit de la Galati si s-au jucat impreuna trei zile.
Intr-o zi ploioasa si friguroasa, cind copiii stateau zgribuliti la geam si se uitau cum ploua, Andrei a observat-o pe Alexandra cum ii dadea un cub lui Ionut, baiatul din grupa mare.
Ionut era mai inalt decit Andrei si avea o haina galbena foarte frumoasa, si mami lui venea mereu sa-l ia cu masina de la gradinita iar doamna educatoare primea mereu cadouri de la mama lui, chiar daca nu era ziua ei tot timpul.
In ziua aia Andrei a fost foarte suparat si nu a vorbit cu Alexa. E adevarat ca si Alexa vorbea mai mult cu Ionut si Andrei statea la geam si se uita la copaci si nu voia sa se joace cu ceilalti copii pentru ca era trist. A doua zi la fel s-a intimplat, si Andrei s-a imbufnat si mai mult iar aerul din jurul lui nu mai era parca deloc , il luase tot Alexa.
A treia zi, baietelul era deja suparat, nu mai era trist iar in pauza , inainte sa manince , s-a apropiat de fetita si a vrut sa-i ceara un pic de aer iar Alexa a zis ca nu mai poate sa-i dea pentru ca deja i-l daduse lui Ionut si atunci Andrei i-a tras o palma peste obraz si a prins-o de bluzita si a tras de ea suparat pina cind i-a rupt un nasture fetitei.
Doamna educatoare nu a vazut intimplarea asta iar Alexa nu a zis nimic, doar s-a inrosit toata si a fugit la baie smiorcaindu-se.
Lui Andrei i-a parut rau apoi si voia sa mearga la fetita, sa vorbeasca cu ea, dar nu se mai putea pentru ca el stia ca si tati i-a rupt odata un nasture lui mami si mami atunci a dormit mai mult cu el, nu cu tati, lui Andrei i-a parut bine atunci , era mai cald noaptea linga obrazul lui mami, desi vedea ca mami plingea din cind in cind chiar daca nu o durea maseaua si nici burta.
In ziua aia , mama lui Andrei nu a putut sa vina sa –l ia de la gradinita pentru ca avea o treaba foarte importanta si ii zisese baietelului sa mearga singur acasa, sa aiba grija la semafor si , cind se face verde , sa traverseze repede repede , ca masinile nu il asteapta prea mult, pentru ca ele sunt mai grabite decit copiii.
Si cum mergea Andrei al nostru spre casa, pe aleea din fata blocului se pomeneste ca il latra Cuki, catelul caruia ii dadeau toti vecini de mincare. Oare ce avea Cuki, ca el era cuminte? Si il latra si il latra si Andrei ii zicea “ mai Cuki, ce-ai cu mine, lasa-ma ca ma duc acasa” si atunci catelul i-a zis “ de ce ai fost rau cu fata, ca spuneai ca o iubesti?”
“pai da, zice Andrei , o iubesc, dar ea, ea de ce ii da cuburile si aerul lui Ionut , ala?”
“da, dar tu o iubesti pe ea, nu pe cuburi. Si eu te iubesc pe tine dar ia zi , tu cum te-ai simti daca eu mi-as infige acum coltii in pantalonii tai noi , ia zi, Andrei?” ,
Lui Andrei i s-a facut atunci frica rau de tot, iar Cuki s-a apropiat rapid de el , i-a prins cu dintii pantalonii si a tras de ei cu putere , incit pantalonii au cazut in vine. Speriat rau de tot, Andrei nu a putut sa faca nimic, doar s-a pus pe plins. Dar nimeni nu vedea ca plinge, nici catelul , ca plecase. Numai la un moment dat s-a apropiat de el , de sus, din zbor, un porumbel si-a infipt ghearele in caciula lui , apoi i-a furat fularul si apoi haina lui albastra, cadou de la bunica, si a inceput sa- si rida de el, zicea numai gugu, gugu gugu gugu si baietelul statea asa , plingind de mama focului.
Intr-un tirziu, Andrei nu a mai avut lacrimi si s-a gindit ca poate daca ajunge acasa o sa mai gaseasca acolo citeva sa plinga mai mult, asa era de nefericit si oricum incepuse sa-i fie si foame. S-a ridicat de jos si a vrut sa-si traga pantaloni pe el, sa ia haina care se murdarise de noroi , dar a vazut o rima care se urcase pe pantoful lui. Rima se urca cu greu, pantoful lui Andrei era pentru ea ca un munte, dar ea urca si s-a bucurat cind baietelul a vazut-o si a prins-o intre degete ,s-o ajute , a pus-o in palme si atunci ea, gifiind, i-a zis” Ai vazut Andrei , ce se intimpla cind faci rau fetitei pe care o iubesti? Ramii dezgolit, vine catelul si iti da jos pantalonii, vine porumbelul si iti ia haina si te lasa gol si tu plingi si nu mai ai nimic, nimic, iar la urma nu mai ai nici lacrimi. Ce-ar fi sa ma apuc si eu sa fac rau ploii? Ca daca nu mai e ploaie, eu nu mai ies sa vad lumea, stau numai in pamint...”
Si atunci Andrei a pus rima pe pamint , intr-un loc ferit, sa nu o calce vecinii cumva, si
s-a dus acasa.
A doua zi baietelul i-a dat Alexei toti calutii lui si toate cuburile dar fetita nu i-a mai dat aerul ei, pentru ca aerul voia sa stea mai mult cu ea acum.

marți, 14 iulie 2009

natural born stupid

ma uit pe strada si imi dau seama de cit de mult au evoluat stiinta si tehnologia in ultima perioada. ma refer aici la miniaturizare. De exemplu, acum 10 ani, baetii da cartier ascultau muzica pe strada la un casetofon imens purtat pe umar. Acum, in schimb, au telefoane cu mp3 player la care ascultam cu drag manele, atunci cind trecem pe linga ei.

sâmbătă, 11 iulie 2009

uneori

mi se pare ca viata trece pe linga mine. si atunci ma gindesc la faptul ca, de fapt, eu trec pe linga ea. e o problema de atitudine, pina la urma.