Totalul afișărilor de pagină

duminică, 23 ianuarie 2011

pentru psihanalişti, cu drag

Azi dimineaţă am avut cel mai scurt vis din viaţa mea. Se făcea că mă uitam, de fapt nu se făcea nimic, doar mă uitam la un raft plin de cărţi din care cîteva , mai înalte , maronii si cu nişte caractere mistice, ieşeau în evidenţă. Iar pe cotorul lor era titlul : CELE 11 PORUNCI ALE PROZEI CUANTICE. Cînd mă trezii, căutai pe net, cine ştie ce carte o fi. Ei bine, nu e. E doar visul meu. Şi eu nici măcar nu scriu proză cuantică şi nici măcar nu există proză cuantică. Poate că, cine ştie, mesajul e că trebuie să mă apuc să dau poruncile , cel 11 mari şi late, pentru ca lumea să înceapă să scrie după nişte noi reguli. Poate că postarea asta nu e pentru psihanalişti, de fapt. Aşa că, prozatori, păzea, vi se pregăteşte ceva!!!!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

plimbare

bătrînul orb cu vioara
simţea obrajii cum se răceau încet
norii acoperă soarele, zicea
o să plouă diseară, copile,
acum fii bun, strînge-mi bănuţii

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

waaar

am vazut ieri un documentar despre primele zile de după al doilea razboi mondial. Toţi fericiţi, toţi scăpaţi de urgie. Apoi, după vreo cîteva luni, tînjeau după război. Spunea o tanti acolo , o londoneză, că înainte îţi ajutai vecinul cum puteai;
acum, cînd găseşti roşii undeva, nu îi zici şi lui de unde le-ai luat, totul devenise foarte individualist.
Oamenii au nevoie de război. Dacă nu e motiv, găsesc ei un cassus belli, o şmecherie acolo. Pe unii îi ţine uniţi, pe alţii divizaţi, dar dacă e război, dacă e o CAUZĂ, atunci e bine. Foarte mulţi oameni , după un război sau altul , şi-au pus întrebarea : ok, şi eu acum CE FAC?
Avem nevoie de conflict, admit. E creator. Dar cît conflict, fratele meu? Cît de creator poţi fi atunci cînd ai nevoie să te simţi aproape de oameni doar pentru că undeva e un război şi tu coalizezi pentru a "înfrînge duşmanul"? Iar cînd duşmanul nu mai există, nu mai ai obiectul muncii. Ce trist, bă, ce trist....

roţi

Iubirea vine la toţi. Pur şi simplu vine. Poate nu ne-o dorim, dar ea vine. De obicei îndrăgostiţii o primesc precum o mare roată dinţată în braţe şi încep să se învîrtă împreună, un lucru minunat. Ca două roţi de ceas învîrtind un univers, un mecanism numai al lor.. Doar că asta oboseşte. Roţile sunt prea mari, chinul, obişnuinţa sacadării dinţilor mari, scrîşnetul, uneori...
Eu am nevoie de rotiţe şi de arcuri, am nevoie de mişcări infinitezimale, de tije şi de pîrghii, de toate unse bine şi numai aşa voi putea mişca roata aia mare de lîngă tine. Numai aşa rotundul tău moale va copleşi golul dintre dinţii roţii mele. Ca să nu mai fim în ceas. Ca totul să se împotolească între noi , să nu mai ştim care e cine şi să cădem într-un rîu şi apoi să curgă la vale şi să se facă moară de apă. Şi să cadă şi aia în vîltoare, cu roţi mari şi infinitezimale, cu şindrilă şi dragoste, cu noi spre mare

duminică, 2 ianuarie 2011

EU

tu crezi că eu te iubesc
dar nu e aşa.
eu numai cu mine stau
pentru că numai eu exist pe lumea asta
şi eu te-am creat ca să mă iubeşti
să-mi faci cafea dimineaţa
şi să-mi zici cum sunt eu de bun
şi să le spui şi altora mereu

Tu trebuie să-mi faci viaţa frumoasă
nu mă interesează cum, tu o faci
tu o să deschizi ferestre şi uşi
dacă îţi spun eu, tu să deschizi tavanul
acoperişul, cerul întunecat , să tragi perdeaua peste galaxii
cînd nu mai vreau univers
cînd nu mai trebuie univers
ci doar un elefant ocolind o furnică

Tu crezi că eu te iubesc? Iubirea e mică !