Totalul afișărilor de pagină

duminică, 16 octombrie 2011

ea

Trebuie să vă spun că m-am îndrăgostit. E frumoasă, are nişte forme ondulate, e aspră şi blîndă, te topeşti după ea. De aia îi şi zice Topeşti. E de la Tismana, da mai din deal aşa. E o parte din rai la ea acolo şi de aia ea stă ascunsă de mîncătorii de seminţe de la scara blocului, de grătăriştii middle-class de weekend şi de corporatiştii doritori de senzaţii infinite-zimale. E o stare acolo, nepricepută de minte, e o ajungere. E un moment în care zici ca Dumnezeu e mare şi Dumnezeu e mic între două respiraţii. Pe dealurile alea împădurite, înnucite, încastanite, nu mai pare important că exişti, pentru că e mult mai important că există şi tu faci parte din ea, atît cît poţi tu, urcînd, coborînd-o. Ea nu vrea sa fie un munte, să te pună la încercare grea, nu are nevoie de încercările tale, de senzaţiile tari ale depăşirii de sine. Ea doar e acolo şi îţi acceptă pasul obosit şi mintea îngreunată numai să-ţi arate că, în sfîrşit, ai păşit bine, că deja nu mai ai o scuză pentru că nu ştii cum să fii om

joi, 13 octombrie 2011

toamnă

nu ştiu ce îmi place la toamna asta. Că e recluziunea aia bacoviană, citadină, că e un fel de countdown al anului ?. Că suntem şi noi nişte fructe ale pămîntului sau, mai degrabă, nişte copaci care se adună în sine, sau nişte proşti adunaţi în blocuri şi case îngrămădite într-un oraş no name, pe lumea asta ?
Sau poate ceva oameni care se plimbă prin parc şi culeg, visînd nişte frunze şi se uită cum apune soarele peste chestiile noastre....

vineri, 7 octombrie 2011

Test

Acum cîţiva ani buni, eram la Bucureşti, lucram la o firmă de monitorizare a presei, eu eram responsabil cu presa video. Asta înseamnă că stăteam opt ore cu căştile pe urechi şi mă uitam/ ascultam ştirile şi redactam nişte rapoarte de monitorizare pentru varii clienţi. Mă rog, nu asta e ideea.
Chestia e că într-o iarnă, prin noiembrie aşa, m-am trezit cu o otită. M-a prins la urechea dreaptă şi, cînd credeam că s-a stins, ea s-a extins, de fapt, la urechea stîngă. Era o durere inimaginabilă, era ca şi cum nişte săbii îţi străpungeau creierul pe ambele părţi, prin orificiile auditive. Şi asta în fiecare clipă, zi de zi. Am fost la un terapeut naturist, mi-a facut acupunctură, nu a mers, am fost la medicul alopat, am luat antibiotice- deşi sunt împotriva lor, dar nah- şi iarăşi nu a mers. De sărbători am fost acasă în urbea mea şi starea mea devenise jalnică. Nu mai auzeam aproape deloc. Ţin minte că sora mea se amuza teribil că trebuia să urle în urechea mea de la o distanţă de numai o palmă şi eu abia de distingeam ce zicea, uneori trebuia să repete. Bine,că şi eu eram amuzat, dar situaţia nu prea mă distra . Deci era de rău. Mai ales că-mi vedeam şi jobul periclitat, că deh, doar lucram cu urechile acolo, la monitorizare.
Apoi, după sărbători, reîntors la Bucureşti în aceeaşi stare, într-o după-amiază am purces să fac o vizită unor prieteni. Am luat tramvaiul 16 şi am plecat spre ei, amărît şi surd, cu două săbii în urechi. Îmi contemplam starea mizeră ce dura deja de mai mult de o lună şi nu se ameliora deloc, mă gîndeam că nu-mi pare aşa rău că am surzit, dar că o să-mi lipsescă muzica, nu o să mai ascult niciodată piesele celor de la Yes, simfoniile lui Dvorak şi , cel mai dureros, că nu o să mai pot să-mi cînt piesele mele. Mă lăsasem hurducăit de tramvai, cînd la un stop, pe la Biserica Armenească, văd la parterul unei case înalte, interbelice, o intrare cu o firmă veche deasupra, cum erau alea comuniste : " Asociaţia surzilor din România" sau ceva de genul asta. Şi atunci am luat serios în considerare ideea că va trebui să mă duc să mă înscriu în asociaţia asta, că deh, se părea că deja sunt unul de-al lor.

În momentul ăsta a trebuit să mă izbesc de cruda realitate: Liviu,recunoaşte, ai surzit!

Şi în momentul următor m-am luminat la faţă :
DA, DAR CE LINIŞTEEEE EEEEEEEEEE