Magheru şi ideal

Acum cîţiva ani , pe cînd lucram în Bucureşti, am ieşit într-o după-amiază de la munci şi am pornit-o agale pe bulevardul magheru înspre unirii. Era soare, era vînt, mă simţeam excelent, era vreme de reflecţii bucuroase. Coboram agale înspre Unirii şi mă gindeam la lume, la prieteni, la ce trebuie făcut în viaţă, la faptul că fiecare om are un ideal spre care se îndreaptă, pentru care face sacrificii, pe care şi-l urmează, etc etc. Şi atunci m-am gîndit la mine : bă, dar eu ce ideal am? Am căutat eu ce am căutat prin minte, prin buzunare, prin rucsac : NICI UN IDEAL!
Nici nu ştii ce mişto a fost ! Mergeam cu soarele în faţă, cu vîntul bătînd prin plete şi îmi repetam fericit , extrem de fericit, extaziat, asta : EU NU AM NICI UN IDEAL!!! şi rîdeam, rîdeam singur, efectiv rîdeam singur!
Da, mă eliberasem de povara idealurilor, eram singur cu vîntul, am ridicat mîinile în aer lateral şi am zburat spre Piaţa Unirii să iau metroul.
Eu, Liviu, nu am nici un ideal.