Test

Acum cîţiva ani buni, eram la Bucureşti, lucram la o firmă de monitorizare a presei, eu eram responsabil cu presa video. Asta înseamnă că stăteam opt ore cu căştile pe urechi şi mă uitam/ ascultam ştirile şi redactam nişte rapoarte de monitorizare pentru varii clienţi. Mă rog, nu asta e ideea.
Chestia e că într-o iarnă, prin noiembrie aşa, m-am trezit cu o otită. M-a prins la urechea dreaptă şi, cînd credeam că s-a stins, ea s-a extins, de fapt, la urechea stîngă. Era o durere inimaginabilă, era ca şi cum nişte săbii îţi străpungeau creierul pe ambele părţi, prin orificiile auditive. Şi asta în fiecare clipă, zi de zi. Am fost la un terapeut naturist, mi-a facut acupunctură, nu a mers, am fost la medicul alopat, am luat antibiotice- deşi sunt împotriva lor, dar nah- şi iarăşi nu a mers. De sărbători am fost acasă în urbea mea şi starea mea devenise jalnică. Nu mai auzeam aproape deloc. Ţin minte că sora mea se amuza teribil că trebuia să urle în urechea mea de la o distanţă de numai o palmă şi eu abia de distingeam ce zicea, uneori trebuia să repete. Bine,că şi eu eram amuzat, dar situaţia nu prea mă distra . Deci era de rău. Mai ales că-mi vedeam şi jobul periclitat, că deh, doar lucram cu urechile acolo, la monitorizare.
Apoi, după sărbători, reîntors la Bucureşti în aceeaşi stare, într-o după-amiază am purces să fac o vizită unor prieteni. Am luat tramvaiul 16 şi am plecat spre ei, amărît şi surd, cu două săbii în urechi. Îmi contemplam starea mizeră ce dura deja de mai mult de o lună şi nu se ameliora deloc, mă gîndeam că nu-mi pare aşa rău că am surzit, dar că o să-mi lipsescă muzica, nu o să mai ascult niciodată piesele celor de la Yes, simfoniile lui Dvorak şi , cel mai dureros, că nu o să mai pot să-mi cînt piesele mele. Mă lăsasem hurducăit de tramvai, cînd la un stop, pe la Biserica Armenească, văd la parterul unei case înalte, interbelice, o intrare cu o firmă veche deasupra, cum erau alea comuniste : " Asociaţia surzilor din România" sau ceva de genul asta. Şi atunci am luat serios în considerare ideea că va trebui să mă duc să mă înscriu în asociaţia asta, că deh, se părea că deja sunt unul de-al lor.

În momentul ăsta a trebuit să mă izbesc de cruda realitate: Liviu,recunoaşte, ai surzit!

Şi în momentul următor m-am luminat la faţă :
DA, DAR CE LINIŞTEEEE EEEEEEEEEE

a contempla

Eram la Bucureşti. Lucram la o firmă pe acolo, monitorizare de presă bla bla.
E frumos în Bucureşti mai ales cînd e vara cea mai verde şi cînd stai în staţia lui 135 luni dimineaţa şi aştepţi autobuzul să te ia spre rahatul de job şi vezi maşinile cu turişti trecînd spre mare cu bărci, cu echipamente de scufundat, cu copii veseli ce se zgîiesc pe geam chicotind a nerăbdare, cu acel foşnet batjocoritor al copacilor care nu ştiu că amărîtul de tine va ajunge în juma de oră pe un scaun la un birou nenorocit. Şi e foarte frumos atunci cînd, la un moment dat, dintr-o maşină ce rulează voios către mare, pică o labă de cauciuc de la un costum de scafandru pe mijlocul străzii Eminescu exact în faţa staţiei de autobuz şi tu, muncitor aşteptînd autobuzul 135, stai şi o contempli şi te trezeşti gîndind cu voce tare:
Uite ce labă tristă...

Seeen-zaţioo-naaal !!! 226 !!!

Acum cîteva luni, prin februarie parcă, am fost pentru cîteva zile în bucureşti si am rămas la Valentin peste noapte, care noapte s-a transformat în mai multe nopţi, aşa cum am mai facut de multe ori.
Într-una din dimineţi mă gindesc să-mi vizitez şi alţi prieteni, să fac un mic tur al oraşului cu prieteni, pentru că pentru mine megalopolisul nu e format din clădiri, Magheru , Titan, Eroilor sau Unirii, ci din oameni dragi mie.
Ok, luni dimineaţa îmi iau geaca mea de piele roasă şi plec de la Valentin un pic mahmur – dar numai un pic, aşa - şi iau autobuzul 226 pînă în Romană, să merg la o prietenă de-a mea care lucra pe acolo, pe la un hotel. Frumos.
Mă urc în autobuz, înghesuială, îmi pun căştile, mă ţin de bară, peste cîteva staţii se eliberează un loc în spate - eu, lipsit de scrupule, îl ocup rapid şi îmi continui audiţia de Sigur Ros la căşti. Merveilleux.
La un moment dat, simt pe corp ca un fel de gîdilătură, aşa, într-o parte, pe coaste. Mă mir, zic : Doamne, oi avea ca un fel de vedenii - adică în cazul asta simţenii...
Mă gîndesc : or fi de la mahmureală, crezi ? Neaaahhhh, nu am baut decît puţin, n-are cum...
Mă scarpin şi toată treaba trece. Ok.. Iarăşi mă cufund în muzică, ignorînd peisajul, se mai duc nişte staţii, apare iarăşi gîdilatul.
Băi, ce-o fi ????
Aplic iarăşi nişte scărpinături locale, se rezolvă imediat.
Ajung în sfîrşit la Galeriile Orizont şi pornesc frumos spre hotelul unde lucra prietena mea. Ajung acolo, ne vedem în hol, ne pupăm , ne îmbrăţişăm, că deh, nu ne văzusem demult, hai să stăm jos, pe un fotoliu, să vorbim.
Holul era frumos, stilat, canapele faine, de piele roşie, classy....
Ne aşezăm noi să ne povestim ce s-a mai întîmplat cu noi în anul de cînd nu ne-am văzut, cînd fata se ridică brusc în picioare , se uită la mine, face ochii cît Casa Poporului cu o privire horror, pune mîna la gură şi ţipă : uoaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!
Mă uit şi eu la fel la ea, mă gîndesc : Whaaaaat the... Mă sperii şi eu îmi închipui că oi fi făcut eu ceva, deşi n-am făcut nimic, nu am zis nimic, ce naiba? Cum de reacţionează aşa?
În aceeaşi clipă în care gîndeam chestiile astea se reactivează gîdilatul dar de data asta înspre gît. Întorc gitul spre stînga- de unde venea sursa de interes a fetei şi abia văd, o miime de secundă numai , ceva ieşind de sub gulerul geacăi, căzînd pe fotoliu şi tulind-o pe sub pernele fotoliului.

Da. Era ceva mic, aşa, cam cît o scobitoare. Gri. Şi cu o codiţă tot cît o scobitoare. A făcut un nou ţuşti şi nu l-am mai văzut.

Şi noi am rămas ca proştii uitîndu-ne unul la altul în stare de şoc vreme de un sfert de oră. Am încercat să ne povestim ce s-a mai întîmplat cu noi dar cu greu am reuşit. Spre final am încercat să glumesc un pic, i-am zis fetei : ei, vezi, n-am vrut să vin cu mîna goală .
Era un şoricel.
Intrase pe sub geaca mea şi se speriase , săracul.
Prietena mea, care era în stare de şoc, se temea să nu fi văzut personalul hotelier, că deh, ar fi dat foarte naşpa iar eu îi ziceam : gîndeşte-te numai , că dacă noi am fost aşa de şocaţi, cît de terifiat trebuie să fi fost el ?

Asta s-a întîmplat acum cîteva luni. Acu o lună am fost iarăşi la bucureşti, la Valentin şi, luînd din nou 226 de la staţia lui, nu aveam bilet. Mă simţeam nasol, aş fi luat, dar nu era casă de bilete în zonă. Atunci m-am gîndit la întîmplarea asta şi mi-am spus că dacă prind vreun controlor, i-o povestesc.
A fost o călătorie foarte paşnică.