waaar

am vazut ieri un documentar despre primele zile de după al doilea razboi mondial. Toţi fericiţi, toţi scăpaţi de urgie. Apoi, după vreo cîteva luni, tînjeau după război. Spunea o tanti acolo , o londoneză, că înainte îţi ajutai vecinul cum puteai;
acum, cînd găseşti roşii undeva, nu îi zici şi lui de unde le-ai luat, totul devenise foarte individualist.
Oamenii au nevoie de război. Dacă nu e motiv, găsesc ei un cassus belli, o şmecherie acolo. Pe unii îi ţine uniţi, pe alţii divizaţi, dar dacă e război, dacă e o CAUZĂ, atunci e bine. Foarte mulţi oameni , după un război sau altul , şi-au pus întrebarea : ok, şi eu acum CE FAC?
Avem nevoie de conflict, admit. E creator. Dar cît conflict, fratele meu? Cît de creator poţi fi atunci cînd ai nevoie să te simţi aproape de oameni doar pentru că undeva e un război şi tu coalizezi pentru a "înfrînge duşmanul"? Iar cînd duşmanul nu mai există, nu mai ai obiectul muncii. Ce trist, bă, ce trist....

traume

lucram acum cîţiva ani la un magazin de-al lui taică-miu, ţi-am mai zis, papetărie and stuff, aveam şi un xerox, veneau oamenii şi făceau copii la acte. Într-o zi au venit o bătrînică şi un moş, el cam negricios şi pipernicit să facă nişte fotocopii la un act militar care atesta ca omul e veteran de război. Eu, pasionat de istoria celui de-al 2-lea război mondial, copil tembel şi curios, am început să-l trag de limbă : şi unde aţi luptat, cum a fost, etc etc....moment în care băbuţa mă opreşte şi îmi spune : te rog să îl laşi în pace, a luptat la Stalingrad.
Atunci m-am uitat la moşulică şi am văzut o privire nepămîntească, probabil că îşi amintise instant de zilele acelea de război total. Am tăcut ruşinat şi mi-am continuat munca. păstrînd in minte ochii aceia ficşi, enorm de trişti care mă priveau şi nu mă priveau.

Am scris asta pentru că am terminat acum o carte ( Antony Beevor, " Stalingrad", ed. Rao) şi am rămas încă sub impresia ei, am citit despre atrocităţile din vremea asediului şi cele din prizonieratul ruşilor sau ale germanilor şi românilor. Abia acum îl înţeleg pe sărmanul moşulică. Şi încă îi văd ochii neomeneşti.