prost haiku

Cînd petalele macilor cad
De-a lungul căii ferate
Ele au ajuns acasă

dacă nu

Dacă nu te-aş mai iubi
Nu ar fi o tragedie dar stelele s-ar îndepărta şi luna
s-ar ascunde mai des
anotimpurile s-ar cunoaşte doar prin calendar
şi florile de vişin şi cele de cireş nu ar mai fi verişoare
deşi, din primăvară , petalele mici s-au înţeles


dacă nu te-aş mai iubi, aş căuta un copac mare pe un deal
să mă îngrop lîngă el cu brazde peste mine
poate o să fie un nuc, poate o să vii
să urci pînă acolo să spui cuvinte de bine

Dacă nici atunci nu te-aş mai iubi,
nu ar fi o tragedie să rămîn cu totul în ţărînă
în micul meu pămînt

din mine nimic n-o să crească la umbră>
cu gura plină de mine cel mort
dar aflu cu tine că tot ce păleşte rămîne aici
în plasele-n care tu eşti
şi eu sunt

miere

ea seamănă cu dimineaţa cînd pune miere pe felia de pîine cu unt
şi ea zice
tu semeni cu o cană de cafea, mai vrei zahăr?
şi amîndoi semănăm cu nişte cartofi prăjiţi
la masa de prînz
şi cu vîntul prin draperii
şi cu apa de la robinet
sau cu două steluţe care se pupăcesc atunci cînd nu le vede galaxia.
Noi suntem ca două armate la care mamele lor le-au luat gloanţele
cînd au plecat de-acasă
şi care acum învaţă să-şi pună una alteia
miere pe pîine,
cafea în cană

avem multe în comun.

spre toamnă

se-apropie toamna
păsările au început rotirea tulbure pe cer
se anunţă ploi
şi femeile reînvaţă cum
să plece fără nici un regret


oare unde mă vor purta paşii?
voi fi la fel ca anotimpurile?
în trecerea lor tîmpă eu rămîn acelaşi
doar ochii se uită din ce în ce mai jos


ar trebui să mă uit la stele
şi ele să clipească spre mine
cu înţeles


dar acum totul e acoperit de nori
şi vîntul îmi flutură printre rufele
puse la uscat
pe balcon

băsescu vs clisu

Nu mă duc la referendum. Nu că ţin cu suspendatul, doar pentru că mi-e silă de politica din România. Stai, ca mi-e silă de politica din toată lumea, de fapt, politica animată de un economic morbid şi calculat total inecologic şi inuman. Dar nu asta voiam să zic. Voiam să spun, în puţinele mele "declaraţii" despre subiectele de genul ăsta, că am ajuns în final la starea aia mentală de oaie căpiată. Care nu mai e cu turma, rătăcită cu voia ei şi blazată în decizia proprie de a rupe rîndurile. Mi-e milă de ţară şi de mine, mi-e milă şi de Băsescu pentru că tot încearcă ăştia să îl dea jos. Îl iert că a susţinut nişte guverne care au făcut numai căcaturi, îl iert că a fost măgar şi mi-a tăiat salariul care şi-aşa era piccolissimo şi ştiu foarte bine că dacă ar fi putut, ar fi făcut bine ţării, dar deh, el nu e preşedinte că vrea el, e pus preşedinte iar cine l-a promovat şi pus, partidul, trebuie să-şi ia cota parte, cum iau peştii la curve. Sau impresarii la artişti. Sau mafioţii la magazinul de la colţ. Deci îl iert, mi-e drag de el pentru că măcar pare sincer. Singurul lucru pentru care nu l-aş mai vota e o chestie de tot căcatul pe care a făcut-o: a băgat-o pe fi-sa în parlamentul european. Bă, asta nu se face, e dovadă de superbie de Caligula, bagi calul în senat. Calul se ţine la grajd, copilul cu botox se ţine acasă şi i se caută o partidă bună, căsătorie fericită, happy end. Punct. Băsescu, referendum fericit !

Istoria României după 89 povestită pentru mine, prostul

1.sub ion iliescu, mulţi fură. 2. sub ion iliescu mai mulţi fură 3. sub emil constantinescu se revizuieşte furatul. 4. sub ion iliescu fură, dar sunt impacientaţi. 5. sub traian băsescu fură ce mai pot, cît mai pot. mă mir că o ţară ca România poate să mai aibă încă istorie. e bine încă

nachtmusik VI

eu i-am luat ei cerul
l-am pus undeva în pămînt
şi atunci s-a născut ploaia


apoi soarele cu de-a japca i l-am luat-
de asta sunt nori acum pe lume.


şi, cînd i-am luat şi pămîntul, ea a fugit
am găsit-o pe-o creangă într-un cireş,
obosită, ascunsă printre flori şi frunze.


i-am zis :

de ce îţi bate inima aşa de tare? tu eşti o vrabie.
soare şi cer şi pămînt ţi-am furat
dar vîntul nu am cum.

Îţi las tot, scutură ea din pene
- vocea îi suna liniştită-
chiar şi vîntul, dacă vrei.
Cînd el te va spulbera,
vei fi ca mine.

oamenii ca mine sunt proşti. ei cred că lumea e frumoasă. Poate de aia am făcut blogul ăsta. Pentru visul cu proşti

vînt

s-a oprit pentru o clipă vîntul
nu mai spulberă florile, pămîntul
ferestrele sunt deschise, aşteaptă
perdeaua-i o aripă deşteaptă

cerul e treaz fără noi, copiii
albastru cu nori, cu morţii, cu viii
intră prin geamul de la bucătărie
aşa ţi-se-ntîmplă şi ţie

şi mie

căderea

e foarte urît să scrii poezie despre neputinţă
e ca şi cum lumea te vede că mergi pe catalige
e o plăcere să vezi că cineva cade

soare

dumnezeu s-a ascuns printre nori
ca să-şi piardă vina
şi noi oamenii stăm ascunşi
undeva să nu intre lumina

uneori sunt aşa de trist ştii
că aş vrea să mă fac o brînduşă
aici la colţ de cimitir lîngă cruci
duminica să mă ude-o mătuşă

sau mic dac-aş fi mic să încap
într-o cutie într-un sertar
cînd vei vrea să deschizi să apară
o mare magnolie sau un stejar

uite tu ,soare, facem prinsoare
că floarea ce iese de printre nori
cu suflet albastră să ne cunoască
te va cuprinde cu mii de culori

doamne ce stai acolo în rai
cu mintea înceată de greier ce cîntă
noaptea tu dă-ne lumina din cîntec

pentru că viaţa ne înspăimîntă

pentru tine

http://www.youtube.com/watch?v=NJiC6cA3dUA

poem sub gene

serile de iarnă
pe care le crezusem pierdute
au revenit.
cartofii sunt fierţi, pisoiul s-a instalat pe calorifer
-îi e lene acum să distrugă ceva-
noi stăm şi povestim despre ziua trecută şi ne mirăm unul de altul
(un braţ mută fotoliul spre sobă)
pisoiul se lansează pe orbită aleatoriu
tu spui staaaaaaaaai, nuuuuuuuuu

şi lumea se opreşte cu un mieunat

tranşee 1

Doamne care ai făcut zăpada
care ai făcut baionetele şi bocancii ăştia găuriţi
te rog să te opreşti din făcut
măcar cît îi scriu iubitei scrisoarea asta
frumoasa mea, sper că la tine e cald şi bine
tu eşti singură şi acum te iubesc aşa cum îmi doresc lăsarea la vatră,
la vatra aia unde coacem noi pîine şi nu e război, e doar acasă
aş vrea să mă pălească un glonţ duşman şi să mă trimită ăştia în spatele frontului
să-mi dea medicamente şi o medalie de la patria mîndră de mine
şi apoi tu să mă primeşti la poartă cu o fericire ciungă
dar acum dorul de tine e o rană mare şi pieptul meu e mic.
Doamne, am scris iubitei, acum lasă-i să dea cu tunul

tranşee

Te iubesc , să nu uiţi asta .
Aici e frig şi mă tem că o să fiu norocos, cum spun ceilalţi
Cînd mai moare unul rapid şi nu ştie ce l-a lovit.
Aş vrea să cred că tu ai făcut tranşeele astea, să mă adăpostesc, să-mi fie bine
mi-e frig şi abia pun virgule şi nu ştiu cînd o să înceapă asaltul
şi nu vreau să mor .
Cînd mă gîndesc la tine acum, văd numai pătura aia a noastră
ea îmi ţine de cald cînd închid ochii şi ăştia dau cu tunul şi nu se mai opresc
plouă şi aş vrea să-ţi scriu o poezie, ca şi cum toţi au dispărut
ca şi cum toţi au terminat gloanţele şi se uită miraţi unii la alţii
avem apă în bocanci dar avem o apă mare şi neagră în suflet
şi nu ştim de ce tragem, pe cine omorîm şi cine ne omoară
şi apa aia neagră care curge mereu
te iubesc şi vreau acasă şi vreau să nu mai fie tranşee
vreau să stau cu tine şi să fie cald

Fie ca

Acu nu vreau să fiu cîrcotaş şi să vă stric frumuseţea zilelor ăstora, dar nu am cum să nu remarc, din spirit de viscuproşti, toate locurile comune, sintagmele tocite, rupte, ruginite ori mucegăite ce ne intră pe urechi , pe ochi, pe gură. Acele urări de " fie ca magia" , " fie ca lumina sfîntă", alea cu " belşugul şi cei dragi", pacea revărsată, căldura şi iarăşi luminaaaaaaaa care colindăăăăă cu pace în suflet cu speranţa. Alea cu sănătatea sunt rezonabile, adică e bine, e ok să doreşti sănătate, nici eu nu sunt atît de mîrşav încît să neg asta. Vă doresc la toţi să fiţi sănătoşi, mai ales că a fost un an de caca. Dar staţi, că mai e. Mie mi-a făcut Crăciunul să iradieze pace şi speranţă un anunţ de pe un post tv local. Ştiţi cum e cînd primarii, consilierii, toţi trepăduşii care încă îşi mai doresc un suport electoral în ţara asta care nu mai are nevoie de electori, toţi dau anunţuri, că poate poate îi mai bagă vreun telespectator beat în seamă. Deci hai s-o dau că prea o ţin în mine. Mă pomenesc cu anunţul de la primarul din Frunzăverdeşti, care începe aşa :" Fie ca lumina sfîntă a mesei de Crăciun". Gata, Crăciunul e mai frumos, lumina mai pură, speranţa mai acerbă. Se pare că ne vom întîlni în foarte curînd în lumina sfîntă a sarmalelor şi cîrnaţilor şi tobei şi salatei boeuf şi a ţuiculiţei. Domnule primar de România, te salut!

pentru prieteni

e bine că am prieteni. La bine şi la greu, la urît şi la frumos, la tot ce e pe lumea asta. Îţi rîde inima cînd ştii că cineva se gîndeşte la tine uneori, nu doar la crăciun, nu de ziua ta, ci doar.... uneori. E ca şi cum eşti conectat cu o forţă mare, poate mai mare decît tine.
Noi toţi suntem nişte pîrîuri. Şi e o gravitaţie anume care ne cheamă la întîlnire, să fim un rîu şi apoi vedem noi ce-o fi, spre ce vom curge.
Prietenii sunt acei oameni care au aflat asta

marginea

cînd ea pleacă să facă baie
aud cum se scurg rîuri peste marginea pămîntului

în călătoriile mele am cunoscut oameni
care spun că e rotund
numai că acum navighez cu ea
şi-mi zice că toate se termină undeva
delfinii care ne însoţesc, vînturile care ne bat
şi camera asta ce pluteşte
astea vor curge cu noi, vor cădea cu noi

ea iese de la baie acum
lumea e mai curată cînd ea miroase a şampon şi gel de duş
trebuie să termin poezeaua, scuze

cîrciumă.noiembrie.fotbal

cred că e etapă, o pasă bine plasată
ce ocazie
între blocuri mă aşez la parter la cîrciumă
toamna se pierde cînd e fault
femeia care e departe permite spleenul şi berea
permite o degajare liberă în lumina caldă încă

oraşul meu drag, te văd ca o lovitură din corner
mingea care străpunge plasele tale
ovaţiile ţigării în scrumieră
se termină prima repriză
sper să am un cartier fericit sta sera
nu bate vîntul nu pică frunza nu plouă dar e frig
şi nimeni nu mă cunoaşte aici
un client perfect în tribune
o cauză pierdută pentru terenul de joc
cer nişte răspunsuri şi comentatorul strigă deodată goooooool

de ce nu mă iluminez cînd toţi ceilalţi văd că e gol?

http://vplay.ro/serials/browse.do?sid=588

nu credeam că o să mă mai uit la chestii SF. Am fost fan SF acum mulţi ani. Preferaţii mei erau Frank Herbert şi Asimov. The bestest of all. Apoi mi s-a părut nefolositor pentru ce eram eu atunci.
Ieri am dat peste un serial SF. A avut numai 6 episoade. Pentru că e subversiv, a fost întrerupt. Cît timp poţi să întrerupi oamenii care vor să fie oameni cu ceilalţi oameni?
Am văzut acum cîteva zile un documentar despre insula okinawa, despre cîte specii de platne ciudate erau acolo. Şi totul a fost terminat, ras de pe pămînt, în ultimele zile ale războiului ăluia nenorocit.Natura din insulă s-a regenerat cît de cît
Natura oferă soluţii, SF-ul ăstora oferă şi el.
Noi suntem regenerabili. Conştiinţa noastră la fel. Altfel, am pus-o

poezie? nu

de-acum încolo o să murim cu toţii
toamna se grăbeşte
mîinile pe piept, ca morţii
trăim printre deşte

avem atît de puţin în noi cînd plecăm
şi iarna mai creşte
de ce nu zburăm, de ce nu sunt peşte

de ce mereu nu avem ce să luăm

ea

Trebuie să vă spun că m-am îndrăgostit. E frumoasă, are nişte forme ondulate, e aspră şi blîndă, te topeşti după ea. De aia îi şi zice Topeşti. E de la Tismana, da mai din deal aşa. E o parte din rai la ea acolo şi de aia ea stă ascunsă de mîncătorii de seminţe de la scara blocului, de grătăriştii middle-class de weekend şi de corporatiştii doritori de senzaţii infinite-zimale. E o stare acolo, nepricepută de minte, e o ajungere. E un moment în care zici ca Dumnezeu e mare şi Dumnezeu e mic între două respiraţii. Pe dealurile alea împădurite, înnucite, încastanite, nu mai pare important că exişti, pentru că e mult mai important că există şi tu faci parte din ea, atît cît poţi tu, urcînd, coborînd-o. Ea nu vrea sa fie un munte, să te pună la încercare grea, nu are nevoie de încercările tale, de senzaţiile tari ale depăşirii de sine. Ea doar e acolo şi îţi acceptă pasul obosit şi mintea îngreunată numai să-ţi arate că, în sfîrşit, ai păşit bine, că deja nu mai ai o scuză pentru că nu ştii cum să fii om

toamnă

nu ştiu ce îmi place la toamna asta. Că e recluziunea aia bacoviană, citadină, că e un fel de countdown al anului ?. Că suntem şi noi nişte fructe ale pămîntului sau, mai degrabă, nişte copaci care se adună în sine, sau nişte proşti adunaţi în blocuri şi case îngrămădite într-un oraş no name, pe lumea asta ?
Sau poate ceva oameni care se plimbă prin parc şi culeg, visînd nişte frunze şi se uită cum apune soarele peste chestiile noastre....

Test

Acum cîţiva ani buni, eram la Bucureşti, lucram la o firmă de monitorizare a presei, eu eram responsabil cu presa video. Asta înseamnă că stăteam opt ore cu căştile pe urechi şi mă uitam/ ascultam ştirile şi redactam nişte rapoarte de monitorizare pentru varii clienţi. Mă rog, nu asta e ideea.
Chestia e că într-o iarnă, prin noiembrie aşa, m-am trezit cu o otită. M-a prins la urechea dreaptă şi, cînd credeam că s-a stins, ea s-a extins, de fapt, la urechea stîngă. Era o durere inimaginabilă, era ca şi cum nişte săbii îţi străpungeau creierul pe ambele părţi, prin orificiile auditive. Şi asta în fiecare clipă, zi de zi. Am fost la un terapeut naturist, mi-a facut acupunctură, nu a mers, am fost la medicul alopat, am luat antibiotice- deşi sunt împotriva lor, dar nah- şi iarăşi nu a mers. De sărbători am fost acasă în urbea mea şi starea mea devenise jalnică. Nu mai auzeam aproape deloc. Ţin minte că sora mea se amuza teribil că trebuia să urle în urechea mea de la o distanţă de numai o palmă şi eu abia de distingeam ce zicea, uneori trebuia să repete. Bine,că şi eu eram amuzat, dar situaţia nu prea mă distra . Deci era de rău. Mai ales că-mi vedeam şi jobul periclitat, că deh, doar lucram cu urechile acolo, la monitorizare.
Apoi, după sărbători, reîntors la Bucureşti în aceeaşi stare, într-o după-amiază am purces să fac o vizită unor prieteni. Am luat tramvaiul 16 şi am plecat spre ei, amărît şi surd, cu două săbii în urechi. Îmi contemplam starea mizeră ce dura deja de mai mult de o lună şi nu se ameliora deloc, mă gîndeam că nu-mi pare aşa rău că am surzit, dar că o să-mi lipsescă muzica, nu o să mai ascult niciodată piesele celor de la Yes, simfoniile lui Dvorak şi , cel mai dureros, că nu o să mai pot să-mi cînt piesele mele. Mă lăsasem hurducăit de tramvai, cînd la un stop, pe la Biserica Armenească, văd la parterul unei case înalte, interbelice, o intrare cu o firmă veche deasupra, cum erau alea comuniste : " Asociaţia surzilor din România" sau ceva de genul asta. Şi atunci am luat serios în considerare ideea că va trebui să mă duc să mă înscriu în asociaţia asta, că deh, se părea că deja sunt unul de-al lor.

În momentul ăsta a trebuit să mă izbesc de cruda realitate: Liviu,recunoaşte, ai surzit!

Şi în momentul următor m-am luminat la faţă :
DA, DAR CE LINIŞTEEEE EEEEEEEEEE

pentru prieteni

iubim oameni pe lumea asta. iubim ce vrem să fim, iubim religia pentru că suntem aşa de proşti că lăsăm pe alţii să facă în locul nostru ceea ce trebuie să facem noi pentru sine. Dacă tot murim singuri, măcar să gîndim singuri înainte de asta.Şi dacă iubim oamenii de pe lumea asta le putem pune muzica asta
http://www.youtube.com/watch?v=_Qgf8fYGcmk
e george harrison, cînd iubea şi el oamenii de-aici, de jos

trecere

norii nu ne ating niciodată
ei ştiu că cerul e deasupra lor
ei ştiu că noi respirăm cer
dar nu vor să ne atingă

poate că vrei să zbori dar ei nu se lipesc de tine
poate vrei să-i îmblînzeşti uneori
dar ei au trompe mari şi colţi de fum alb ,
au marşul vîntului

norii mereu trec
să ne lase pe noi noi să respirăm cerul
şi noi mereu trecem
cu ochii spre nori

particule

cerul e un acoperiş
cînd plouă, cade peste mine şi nu mă-ncovoaie
cînd ninge, te vreau aici să-mi ţii cald
cînd fulgeră, mă ascund cu tine în peşteră
şi tună
şi-atunci învăţ rugăciuni

dar cerul e o mare pardoseală
cînd plouă, calc în bălţi în cercuri
cînd ninge, te vreau aici să facem igluuri şi cazemate

norii ne lasă şi sunt cuminţi
doar dacă păşim cu picioarele goale

sigur că fulgeră şi apoi tună
dar acum noi hotărîm ce şi cum

în cărbune

umbrele păsărilor în apă
umbrele pescarilor aplecaţi peste albia secătuită
doar în contur

poţi creiona floarea iubita
dar nu rîul nu vîntul nu fumul ţigării nu ploaia ce vine


aici lîngă apă mă gîndesc
dacă aş fi un pescar aş pescui păsări
să le pricep zborul
aş arunca undiţa în apă

cîrligul să prindă umbra
şi eu aripile

acei

oameni care se gîndesc la tine, care stau şi se întreabă oare ţi-e bine, ce mănînci, cum e la slujbă, ce prietenă ai, dacă e ok cu ea, oameni care suferă cînd tu suferi, se bucură cînd tu te bucuri sau reuşeşti să bucuri lumea cumva.
Ce poţi să le dai? Cu ce daruri să le mulţumeşti?
Nu se poate.
Nimeni, niciodată, nu o să reuşească să rasplătească aşa ceva.

Decît făcînd aceleaşi lucruri care nu sunt lucruri, cele spuse de băiatul ăsta cu ochelari pe nas, lucruri care i se întîmplă zilnic, pentru care nu trebuie să munceşti ci doar să fii.

Acei oameni sunt în mine

biciclisu

dumnezeu e o bicicletă fără far
circulă pe un drum cu gropi
la miezul nopţii
eu pedalez

dumnezeu merge pe lîngă un biciclist
îi ţine ghidonul pe la răscruci
spre dimineaţă.
Reformulez.