Dacă poezia e, cum spunea madam de stael, une noble inutilite, atunci acela care scrie poezie, poetul- să zicem- e un nobil inutil. Parcă îl văd pe un poet, pe castelanul, stăpînul ăsta păstorindu-şi latifundiile, supuşii, trecînd cu o caleaşcă pe drumurile mirifice ale domeniilor sale, cu un imens nor de colb în urmă, stînd rezemat în scaunul său şi scriind, scriind poeme, construind prozodii şi uneori, cu o deferenţă şi indiferenţă nobile-desigur-uitîndu-se pe ferestruică leneş să admire un nor, un pîlc de copaci, un iaz ori doar să vadă ce munci ale cîmpului fac obidiţii ce trudesc. Pentru ca el să creeze o lume absolut mirobolantă în versuri. Şi eventual cu o rimă savantă.
Niciodată un poet nu a fost nobil.Dar nu a fost inutil.
Acum o întoarcem: Poetul a fost un veşnic inutil Dar a fost un autentic nobil al spiritului, un om care a pus celorlalţi oglinda în faţă, cel care a avut timp să se aplece asupra propriilor sentimente şi să aibă curajul să le arate în afară. Deviind mitul lui Narcis, poetul e cel care se uită în oglindă, se aruncă apoi cu totul în apă. Iar plonjarea e în sine şi în sinele unei lumi întregi nu doar o mică oglindire autocontemplativă nu e o mică mizerie trecătoare ori chestie acolo, un boţ scufundat, înecîndu-se în mîl şi uitare, nimicnicie şi na, totul e vanitas care este el vanitatum, omnia vanitatis.
Oamenii nu ştiu că poezia e o stare continuă, e un
mod -de -viaţă. NU are legătură cu nobleţea, cu inutilitatea. Poezia se respiră, se vede, se pipăie, se miroase ori se aude. Vrei castel ? OK, atunci: miroase, auzi, pipăie, respiră, auzi poezie, scrie apoi sau chiar nu scrie, nu e nevoie, poetul nu are nevoie să scrie, el doar are abilitatea de a pune pe o hîrtie ce simte, dacă vrei castel, dacă vrei să fii latifundiar, doar stai şi simte-te şi vezi ce e cu tine şi ce e în jur, cum se mişcă toate anotimpurile şi viaţa ta prin ele.
Oricum o dai, poetul pică prost.
