acei

oameni care se gîndesc la tine, care stau şi se întreabă oare ţi-e bine, ce mănînci, cum e la slujbă, ce prietenă ai, dacă e ok cu ea, oameni care suferă cînd tu suferi, se bucură cînd tu te bucuri sau reuşeşti să bucuri lumea cumva.
Ce poţi să le dai? Cu ce daruri să le mulţumeşti?
Nu se poate.
Nimeni, niciodată, nu o să reuşească să rasplătească aşa ceva.

Decît făcînd aceleaşi lucruri care nu sunt lucruri, cele spuse de băiatul ăsta cu ochelari pe nas, lucruri care i se întîmplă zilnic, pentru care nu trebuie să munceşti ci doar să fii.

Acei oameni sunt în mine

biciclisu

dumnezeu e o bicicletă fără far
circulă pe un drum cu gropi
la miezul nopţii
eu pedalez

dumnezeu merge pe lîngă un biciclist
îi ţine ghidonul pe la răscruci
spre dimineaţă.
Reformulez.

viciu

mai am un kil de bere
şi nu mi-e frică de nimic
daţi-mi toată nenorocirea voastră
ochii voştri goi trişti plînşi uscaţi
eu o să-i transform în bere şi ţigări

daţi-mi toate neîmplinirile voastre
toate neiubirile şi lipsa voastră de putere
ele se vor face toate bere şi fum

şi cînd ele vor fi aşa
eu voi fuma şi voi bea
şi voi veţi fi liniştiţi
voi veţi fi ştiiţi


să vă văd ce-o să faceţi
cînd se termină berea
cînd se termină pachetul de ţigări

să vă văd

lumea

e uşor să pleci e greu la început
să nu-ţi mai fie dor viaţă şi lucruri prin care să treci
să nu-ţi mai fie nimic
om animal plantă piatră apă şi foc
toate să se stingă

dar azi au înflorit multe flori
azi teii au deschis miros
şi chestiile astea îţi crapă mintea
că lumea ne închiriază pentru un timp
totul e să ne convină proprietarul

atît voiam să-ţi zic
atît, măi fată

renunţarea

nu cred în renunţare. Aşa cum nu cred că viaţa e o luptă sau un continuu sacrificiu, cum spune taică-miu, cum spun toţi marii înţelepţi ai lumii ăsteia materiale, cei din a căror cauză am ajuns să luptăm şi să ne sacrificăm, pentru a vedea în final că am irosit atîta şi atîta timp, că a trecut viaţa şi că, în ciuda unor realizări făcute cu trudă şi renunţări de tot felul, ceva încă ne lipseşte.
Nu cred în suferinţa psihică pentru simplul motiv că aceasta e o altă dovadă a lipsei noastre de înţelegere a minunii care ni s-a dat, aceea că ne-am născut cu un scop, şi anume acela de a deveni o superbă rotiţă în mecanismul universului, un mic angrenaj fără de care tot acest sistem compus din greieri şi flori, anotimpuri şi galaxii, ar funcţiona mai prost, ar fi mai sărac.

Eu nu ştiu încă modul de a ajunge la această înţelegere, dar mă gîndesc zilnic la el. Nu este un efort, este un simplu fel de a-mi vizualiza existenţa pozitiv , de a observa mintea şi procesele ei şi de a vedea cu adevărat că sunt acel mic angrenaj în care se regăseşte Marele Mecanism invizibil minţii omeneşti dar limpede unui suflet care îşi urmăreşte continuu curăţenia.

Nu cred în renunţare. Pînă la urmă nu ai la ce să renunţi decît la iluziile pe care singur ţi le induci, iluzii de orice natură, pozitive ori maladive, mistice ori depresive.
Cred în abandonare, în contemplarea lumii ăsteia fascinante, în bucuria fiecărei clipe.

Asta îţi tot spuneam şi tu nu ai priceput nimic. Nu ai vrut să pricepi şi ăsta e eşecul meu. Oriunde ai vrut să pleci, ştiu că e mai bine pentru tine, dar nu pentru noi, cei rămaşi aici, pentru că ai renunţat să mişti cu noi lumea asta, să o faci mai frumoasă. Azi îţi cînt piesa asta Atît pot face.

cîntecel

Din toate stelele
Cu-a lor clipocelile
Tu eşti a mea

Cea mai aproape
Cerul să crape
De nu-i aşa

Raza ta-i lanţ
Eu, fără sfanţ,
Ia şi mă leagă

Colo e noaptea
Soarele-n dreapta
La mijloc fragă

Şi cînd ai şti
Că stele mii
Vor să mă ia

Ţipă de dor
Cu rază de-amor
Ca o nuia

Iubita mea mică
Viaţa e frică
Şi lumea-i rea

Lumină-mă, căci
Eu, pîntre crăci,
Te voi vedea

Crăci înflorite
De mine iubite
Să mă cunoşti

Şi du-mă de zor
Ca pe-un covor
Din visul cu proşti
#
Iubita mea mică
Eu sunt o clipă
Şi tu eşti aşa

Numai un soare
Care nu doare
Poate ne-o lua

El să nu ardă
Lumina cea caldă
Ce-o va primi


El sa ne ştie
Prin stele, o mie
Ne va ghici
*
copila mea dragă
la fel ca o fragă
ce s-o culegi

lumea-i a noastră
ca o fereastră
cu cioburi întregi

numai noi singuri
prin aste friguri
ne-om zgribuli

Pînă cînd ceara
ce-o picură stelele
ne-o încălzi

nimeni

Nimeni nu te iubeşte cînd ştii că eşti iubit
Oamenii trec pe lîngă tine, cîine mort
Ei au nevoie mereu de altceva şi tu
Doar stai acolo prăpădit si neştiut


Nimic din ce se ştie nu va fi iubit
Oamenii au drame şi nu au idee ce e dramatic
Ni se pare că iubim ca să putem exista
şi asta e o scuză ca să murim liniştiţi



O să obosim şi asta ne salvează
Să nu mai putem trage locomotive
Dacă cineva te iubeşte, nu te speria
E un saboteor

efort

nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc că încerc să înţeleg oamenii cu tot backgroundul lor social, familial, psihologic, educaţional şi mă mir cum de nu obosesc- pentru că e un efort să înţelegi şi să fii cît de cît ok cu oamenii ăştia care, văzînd cum eşti, adică un om relativ binevoitor, jovial, blînd chiar, ei văzînd asta , o iau ca pe un semn de slăbiciune de genul " uite încă unul pe care-l putem fraieri uşor şi chiar dacă se prinde , el tot nu se supără", mie, cînd mă gindesc la toate astea, îmi vine să le zic aşa , detaşat : " băi, ştiţi ce? eu îmi bag pl în backgroundul vostru social , cultural, educaţional şi psihologic, sunteţi doar niste nesimţiţi, doar nişte nesimţiţi, marş!
Gata, postarea de răcorire e terminată. Ne cerem scuze pentru acest intermezzo. Vom continua cu poezele frumoase.

poem cu azi

mi-e greu să fiu om azi
ai grijă de mine ca de un stîlp
sau de un copac sau mai bine
lasă-mă o clipă

e bine să taci cum ai deschide o conservă
e linişte şi mănîncă încet
uneori aflu că exist
şi atunci mă bucur sau nu

dar tu ai palme şi pui toate astea între paranteze
îmi iei capul şi spui

ştiu, îţi e greu să fii om azi

morning sun

frumoaso, uite, s-a făcut dimineaţă
nu e important, ţi-am zis doar să ştii
te vei trezi şi eu voi fi lîngă mine
şi neştiut de nimeni voi apăsa play

frumoaso, lumea se-nvîrte-n creuzet singură
adu-ţi o linguriţă şi gustă de vrei
multe lucruri îmi scapă altele se lasă prinse
doar ca să aflu
întind mîna şi ele-s acolo
faptele în sine sunt şi ele nişte lucruri ce curg. Aşa e liniştea
trebuie doar s-o chemi.

e deja dimineaţă aş vrea să dorm
am fumat gîndit băut prea mult
merg la somn

uşor

- Dar cum se face că aţi învăţat aşa de repede italiana?
- Păi m-am dus în Italia şi am stat vreo lună la un om acolo. Aveam, ce-i drept, un dicţionar la mine. Dar am găsit în biblioteca lui "Crimă şi pedeapsă". Şi, cum o citisem de opt ori în ruseşte şi de două ori în română, mi-a fost uşor să o citesc şi in italiană, aşa am învăţat limba cît să mă descurc onorabil.

pentru psihanalişti, cu drag

Azi dimineaţă am avut cel mai scurt vis din viaţa mea. Se făcea că mă uitam, de fapt nu se făcea nimic, doar mă uitam la un raft plin de cărţi din care cîteva , mai înalte , maronii si cu nişte caractere mistice, ieşeau în evidenţă. Iar pe cotorul lor era titlul : CELE 11 PORUNCI ALE PROZEI CUANTICE. Cînd mă trezii, căutai pe net, cine ştie ce carte o fi. Ei bine, nu e. E doar visul meu. Şi eu nici măcar nu scriu proză cuantică şi nici măcar nu există proză cuantică. Poate că, cine ştie, mesajul e că trebuie să mă apuc să dau poruncile , cel 11 mari şi late, pentru ca lumea să înceapă să scrie după nişte noi reguli. Poate că postarea asta nu e pentru psihanalişti, de fapt. Aşa că, prozatori, păzea, vi se pregăteşte ceva!!!!

plimbare

bătrînul orb cu vioara
simţea obrajii cum se răceau încet
norii acoperă soarele, zicea
o să plouă diseară, copile,
acum fii bun, strînge-mi bănuţii

waaar

am vazut ieri un documentar despre primele zile de după al doilea razboi mondial. Toţi fericiţi, toţi scăpaţi de urgie. Apoi, după vreo cîteva luni, tînjeau după război. Spunea o tanti acolo , o londoneză, că înainte îţi ajutai vecinul cum puteai;
acum, cînd găseşti roşii undeva, nu îi zici şi lui de unde le-ai luat, totul devenise foarte individualist.
Oamenii au nevoie de război. Dacă nu e motiv, găsesc ei un cassus belli, o şmecherie acolo. Pe unii îi ţine uniţi, pe alţii divizaţi, dar dacă e război, dacă e o CAUZĂ, atunci e bine. Foarte mulţi oameni , după un război sau altul , şi-au pus întrebarea : ok, şi eu acum CE FAC?
Avem nevoie de conflict, admit. E creator. Dar cît conflict, fratele meu? Cît de creator poţi fi atunci cînd ai nevoie să te simţi aproape de oameni doar pentru că undeva e un război şi tu coalizezi pentru a "înfrînge duşmanul"? Iar cînd duşmanul nu mai există, nu mai ai obiectul muncii. Ce trist, bă, ce trist....

roţi

Iubirea vine la toţi. Pur şi simplu vine. Poate nu ne-o dorim, dar ea vine. De obicei îndrăgostiţii o primesc precum o mare roată dinţată în braţe şi încep să se învîrtă împreună, un lucru minunat. Ca două roţi de ceas învîrtind un univers, un mecanism numai al lor.. Doar că asta oboseşte. Roţile sunt prea mari, chinul, obişnuinţa sacadării dinţilor mari, scrîşnetul, uneori...
Eu am nevoie de rotiţe şi de arcuri, am nevoie de mişcări infinitezimale, de tije şi de pîrghii, de toate unse bine şi numai aşa voi putea mişca roata aia mare de lîngă tine. Numai aşa rotundul tău moale va copleşi golul dintre dinţii roţii mele. Ca să nu mai fim în ceas. Ca totul să se împotolească între noi , să nu mai ştim care e cine şi să cădem într-un rîu şi apoi să curgă la vale şi să se facă moară de apă. Şi să cadă şi aia în vîltoare, cu roţi mari şi infinitezimale, cu şindrilă şi dragoste, cu noi spre mare

EU

tu crezi că eu te iubesc
dar nu e aşa.
eu numai cu mine stau
pentru că numai eu exist pe lumea asta
şi eu te-am creat ca să mă iubeşti
să-mi faci cafea dimineaţa
şi să-mi zici cum sunt eu de bun
şi să le spui şi altora mereu

Tu trebuie să-mi faci viaţa frumoasă
nu mă interesează cum, tu o faci
tu o să deschizi ferestre şi uşi
dacă îţi spun eu, tu să deschizi tavanul
acoperişul, cerul întunecat , să tragi perdeaua peste galaxii
cînd nu mai vreau univers
cînd nu mai trebuie univers
ci doar un elefant ocolind o furnică

Tu crezi că eu te iubesc? Iubirea e mică !

căţel

mă duc să duc gunoiul. apoi să iau ţigări. trec pe lîngă un loc unde a murit un căţel acum cîteva zile. Tot acolo era. Parcă dormea de cîtva timp şi nu se mai trezea, era foarte liniştit, chiar nu-ţi dădeai seama. Puţin mai încolo dau de un rahat de cîine şi mă gîndesc că poate rahatul ala tocmai căţelul l-a făcut şi uite, acum e mort. Mort. Şi uite aşa îţi vine, te loveşte faza că suntem efemeri, bă, da' efemeri dreaq. De la un căţel mort şi de la un rahat de căţel mort. Ete-aşa

poem cu noi

într-o zi o să vorbim aceeaşi limbă
dacă o să zic scaun tu o să te aşezi
fără nici o frică
dacă o să zic dragoste o să facem ochii mari
aşa de mari încît în somn
va fi mereu o întîlnire
pleoapele care alungă intermitent lumea

e bine să trăieşti în genere asta ziceam

pe limba aia, ştii tu

aşteptare

am găsit piatra care vorbeşte ca o floare
am găsit floarea care vorbeşte ca un cîine
am găsit cîinele care a devenit om

am căutat moartea care a făcut piatra să fie floare
şi am găsit cîinele care ne-a făcut oameni

eu vreau să mor să văd ce se mai întîmplă
poate voi fi o cîmpie pe care tac nişte cai
să fii bună, adu-le rîul aproape
o să le fie sete

cineva

ea doarme
ea uită
cineva doarme lîngă ea
şi are grijă ca ea să uite
dimineaţa ea îţi va
aminti că a uitat
va zîmbi şi va spune

uite e dimineaţă

scoici

nu e vorba că aş fi înotat
că m-aş fi scufundat
oricît de adînc
nu căutam o perlă

uneori e bine să-ţi opreşti
respiraţia
lipsa aerului e o speranţă

ce ştim noi atunci cînd totul coboară spre nisip dedesubt
ce ştiam eu găsindu-te?
ce ştim noi doar scoici cum suntem
mai intră un fir de nisip
în carapace prin carne
şi tu vei străluci rotundă iubito
apoi vine valul şi malul

totul e o plajă

frig

seara începe frigul şi vîntul
dansează un motiv folcloric
printre copaci şi oamenii
care aleargă spre case
copiii aşteaptă crăciunul
bătrînii tac în spuma nopţii

ceilalţi sunt prinşi între ei
ca-ntr-o menghină
ca-ntr-o cameră fără uşă fără tavan

din cînd în cînd mai plouă
şi li se dă voie afară se bucură
în curtea închisorii

fotoliu

e ca şi cum ai fi într-o carte
şi eu aş vorbi cu tine
pasaje întregi în care te strig în balcon
şi m-aştepţi
da
în capitolul doi aş plînge alături de tine
în sufragerie cu lingura în supă
şi eu culegînd lacrimi pe sub masă

e ca şi cum
ai prea multe foi prea multe sufragerii
mese şi linguri şi lacrimi şi
capitole

sunt rafturi pentru cărţi
sunt rafturi pentru oameni.

lumina

Nu ştii niciodată ce să alegi
Pentru că e prea frumos pe lume
Dar dacă închizi ochii
Toate sunt la fel
Şi nimeni nu apreciază puterea întunericului
Cînd nu ai nimic şi cînd pipăi
Ei toţi rîd, luminaţi,
Luminînd în jur toate
Pînă cînd apun şi umbra
Se lungeşte şi n-am făcut
Nici o ispravă

cîntec nov.

cum trece viaţa
ca un domn cu pălărie
ca un autobuz cu navetişti
ochii se închid spre apus
şi cade soarele pe pleoape
şi oamenii sunt o clipă mai trişti

cum trece viaţa
ca vîntul printre blocuri
ca o asistentă pe la patul cu bolnav
închide ferestrele, trage cearşaful
acum totul e calm, nu e viaţă
nu-i aşa că e mult mai suav?

aşa trece viaţa
ca un copil ce plînge blocat în lift
ca un fluture ce crede că zboară
cînd se deschide insectarul
ca o barcă legată de ponton
undeva la ţară
ca o domnişoară bătrînă vizitînd anticarul
ca o vită ce-şi uită
stăpînul şi carul.

15 nov.

cea mai bună bere se bea
în cîrciuma dinspre gară
singur la terasă în lumina felinarelor, portocalie
cu oameni şi cîini trecînd
cu autobuze în leneşă defilare
uitînd că ai ceva de făcut
că ai ceva de existat
mesenii sunt cuminţi
discută fotbal şi alte chestii majore
numai de n-ar ploua
ar strica purgatoriul ăsta calm
s-ar duce naibii toată poezia.

un mic amuzament

Nu sunt o domnişoară bătrînă,
Dar bat la uşa ta şi fug,
Îţi fac masaj în poezie
Şi-ţi iau un deget
şi ţi-l sug.

În vers, eu pot, în rest, plăpînd mă sfarm,
Nu sunt timid ci doar neînvăţat cu jocul,
Îmi ţin ascuns permisul de port-arm,
Şi îţi arăt doar foaia mea şi tocul.

Sunt jucărele, ştiu, dar ce să fac şi eu?
Că împietresc dacă-mi zîmbeşti cochet şi galeş
sunt un bufon pe bicicletă şi Orfeu,
aurolac înveşmîntat ca Petru Rareş.

Dar în iatac eu te visez, cadînă,
nu întrerupe visul, fii cuminte,
acum privirea o întorci încet spre lună
pe cînd sub voal se-ntîmplă lucruri fără minte...

Ei, da, un ideal măreţ apare :
să public un volum pe-a voastră fină epidermă
sau poate că-ţi doreşti pe-ascuns, domniţă,
să te ador ca un texan de la vreo fermă?

Sau poate că aştepţi un marinar şi eu
te enervez cu poezia desuetă
Şi-atunci mă las uşor pe-asfalt şi mor,

Măcar de ai veni să-mi desenezi contur.
Cu cretă....

5 nov. 2010

aşa-mi doresc numai să te ating
ori să te-ajut să îţi încalţi condurii
că mii de ani mi-au trebuit
să sting
ninsoarea ta în cerul gurii

o poemă frumoasă-frumoasă

Mi-ar fi plăcut să scriu eu poezeaua asta a unui poet nicaraguyan, Pablo Antonio Cuadra. Mi-am amintit azi de ea pentru că şi am luat-o din antologia "Valori eterne ale poeziei hispane", ed. Minerva, 1991, în traducerea lui Darie Novăceanu. Iată:

Noaptea e o femeie necunoscută


Şi tînăra fată l-a întrebat pe străin:
-De ce nu intri? Am aprins focul
în camera mea.

Şi i-a răspuns călătorul:
-Sunt poet. Nu vreau
decît să cunosc noaptea.

Atunci, fata, a aruncat cenuşă pe foc
şi i-a şoptit, din penumbră, străinului:
-Îmbrăţişează-mă. Şi vei cunoaşte noaptea.

despre poet sau nu

Dacă poezia e, cum spunea madam de stael, une noble inutilite, atunci acela care scrie poezie, poetul- să zicem- e un nobil inutil. Parcă îl văd pe un poet, pe castelanul, stăpînul ăsta păstorindu-şi latifundiile, supuşii, trecînd cu o caleaşcă pe drumurile mirifice ale domeniilor sale, cu un imens nor de colb în urmă, stînd rezemat în scaunul său şi scriind, scriind poeme, construind prozodii şi uneori, cu o deferenţă şi indiferenţă nobile-desigur-uitîndu-se pe ferestruică leneş să admire un nor, un pîlc de copaci, un iaz ori doar să vadă ce munci ale cîmpului fac obidiţii ce trudesc. Pentru ca el să creeze o lume absolut mirobolantă în versuri. Şi eventual cu o rimă savantă.
Niciodată un poet nu a fost nobil.Dar nu a fost inutil.
Acum o întoarcem: Poetul a fost un veşnic inutil Dar a fost un autentic nobil al spiritului, un om care a pus celorlalţi oglinda în faţă, cel care a avut timp să se aplece asupra propriilor sentimente şi să aibă curajul să le arate în afară. Deviind mitul lui Narcis, poetul e cel care se uită în oglindă, se aruncă apoi cu totul în apă. Iar plonjarea e în sine şi în sinele unei lumi întregi nu doar o mică oglindire autocontemplativă nu e o mică mizerie trecătoare ori chestie acolo, un boţ scufundat, înecîndu-se în mîl şi uitare, nimicnicie şi na, totul e vanitas care este el vanitatum, omnia vanitatis.
Oamenii nu ştiu că poezia e o stare continuă, e un mod -de -viaţă. NU are legătură cu nobleţea, cu inutilitatea. Poezia se respiră, se vede, se pipăie, se miroase ori se aude. Vrei castel ? OK, atunci: miroase, auzi, pipăie, respiră, auzi poezie, scrie apoi sau chiar nu scrie, nu e nevoie, poetul nu are nevoie să scrie, el doar are abilitatea de a pune pe o hîrtie ce simte, dacă vrei castel, dacă vrei să fii latifundiar, doar stai şi simte-te şi vezi ce e cu tine şi ce e în jur, cum se mişcă toate anotimpurile şi viaţa ta prin ele.
Oricum o dai, poetul pică prost.